Suflet alb (II)

11. Păr

Trecuse deja o oră de când plecase.

Stăteam în pat, așteptând nerăbdătoare întoarcerea sa. Eram atât de plictisită, încât începusem să-mi derulez ultima lună în minte, analizând tot ce se întâmplase până acum.

La început eram destul de reticentă în legătură cu ideea de a locui cu el, după ce trecusem de stadiul entuziasmării. Îmi era jenă de el, de comportamentul său rece dar totodată protector, de întrebările lui zilnice în legătură cu preferințele mele, de ochii săi frumoși dar atât de tulburători...

Deși știam ce era el și ce însemna faptul că eram de partea sa, nu simțeam nicio remușcare. Era ca și cum gândirea mea rațională dispăruse cu totul, vidul înlocuind-o în totalitate. Era greșit? Sigur că era. Era imoral? Bineînțeles.

Aveam de gând să mă îndepărtez de el?

Nicidecum.

Ba chiar mai mult.

Voiam să rămân de partea sa tot restul vieții mele. Mă fascina. Îl admiram. Mă tulbura într-un mod necunoscut mie, făcându-mă să mă simt ciudat, într-un fel în care nu mă simțisem nicicând. Îmi era frică de ce voiam, dar nici nu doream să dau înapoi.

Singurul lucru care mă deranja la Caius era faptul că mereu pleca. Mă făcea să mă gândesc la tot ce-i mai rău. Dacă s-a rănit? Dacă l-au urmărit tâlharii? Criminalii? Barbarii?

Dar apoi îmi aminteam ce era el și mă linișteam. Destul de ciudat, nu? Să te liniștești că persoana dragă este un diavol.

Însă măcar așa te puteai asigura că rămânea teafăr în acea lume terifiantă și sinistră, în care oriunde te-ai fi uitat, oameni îți priveau buzunarele de parcă acolo se afla tot aurul din lume.

Lăsând acest lucru la o parte, cel mai mult mă deranja... faptul că mă lăsa singură. Mă avertizase de la început că nu voi locui chiar „cu el", însă eu sperasem să nu fie chiar așa. Mă înșelasem într-o oarecare măsură.

Într-adevăr, nu pleca mai mult de două ore, dar nici atunci când era acasă, nu era fizic aici. De multe ori stătea pe scaun cu ochii închiși, prefăcându-se că dormea. Mă păcălise prima oară, chiar făcându-mă să cred că doarme, iar eu începusem să mă holbez la fața lui. Își deschise un ochi și cu un zâmbet amuzat pe buzele sale sângerii, șoptise arogant: „Îți place ce vezi?". M-am înroșit și m-am ascuns sub pătură tot restul zilei. Era imposibil să-l privesc fără ca el să nu știe. Așa că m-am conformat cu ideea, iar odată cu trecerea timpului, începu să-mi fie mai ușor să fac lucruri copilăroase și stupide, fiind conștientă că el le observa.

Am oftat adânc, scuturându-mi capul. Dacă mai meditam mult asupra situației, urma să înnebunesc. M-am ridicat în pat și am început să mă plimb prin camera mică, numărând crăpăturile din tavan, rearanjând păturile și hainele de sub pat, căutând ceva de mâncare ca să mai fac timpul să treacă, însă nu mai rămâsese nimic. Am dat din umeri. Probabil va veni el cu ceva să mănânc.

Terminându-mi învârteala aiurea, m-am pus din nou în pat, ațintindu-mi privirea asupra ușii.

Oare dacă aș pleca să mă plimb și eu ar fi neînregulă?

Nu, nu, nu. Am acceptat să stau la el. Dacă plecam acum, oare m-ar fi primit înapoi? Oare aveam voie să fac asta? Nu îmi spusese să nu fac ceva în mod special, însă Caius nu părea genul vorbăreț. Nici bărbaților din seara aceea nu le zise să îmi dea drumul, ci i-a omorât direct...