13. Ochi verzi

2.9K 313 6
                                    

Trecuseră luni bune de când stăteam cu el.

Era... ciudat.

Gândurile mele depresive în legătură cu părerea lui despre mine începură să dispară până în punctul în care nici măcar nu îmi mai aminteam dacă avusesem o astfel de fază.

Era straniu. Dar eram fericită.

Sentimentele mele explodară, făcându-mă să-l aștept cu inima ca un purice, fiindu-mi atât de dor, încât rareori puteam sta într-un loc până nu își făcea apariția.

Nu credeam că ceva ar fi putut să meargă prost.

Dar, în mod inevitabil, eu atrăgeam ghinionul.

***

Eram în încăperea în care ne spălam, când, deodată l-am auzit hoinărind activ prin camera în care dormeam.

Curioasă, am intrat în cameră și am observat cum își pusese o haină neagră pe el, gata să iasă afară, în întuneric.

― Unde te duci?

Se răsuci ușor cu fața la mine, iar un zâmbet leneș îi arcui buzele roșii.

― Să omor pe cineva.

Tonul era calm și inflexibil. Își ridică o sprânceană și își înclină capul, urmărindu-mi cu atenție reacția la astfel de vorbe.

― Oh! De ce?

Chipul i se umbri, până și ultimul dram de amuzament dispărând.

Știam că pusesem o întrebare stupidă, dar niciodată nu-l întrebasem ce face mai exact, iar acum era ocazia perfectă.

― Pentru că îmi e foame și am nevoie de sufletul lui.

Un fior puternic îmi apăru pe șira spinării, făcându-mă să mă cutremur involuntar.

Nu voiam să omoare pe cineva. Nu voiam să distrugă viața unui om, poate nevinovat. Îmi lăsa un gust amar în gură și, probabil, acest gând m-ar fi bântuit zile în șir. Caius era mai bun de atât. Nu trebuia să omoare pe cineva complet străin, care poate era un om bun sau nu.

― Ia-l pe al meu! i-am spus eu, iar când ochii lui scăpărară de furie, am dat din umeri, încercând să-i arăt că nu îmi era frică de acest lucru.

― Realizezi ce spui? mă întrebă el, ochii săi roșii fiind ațintiți complet asupra mea, concentrați și plin de atenție.

Îl priveam și eu la rândul meu și, deodată, îmi dădusem seama că eu chiar credeam în cuvintele pe care le spusesem. Eram gata oricând să îmi dau viața pentru el, pentru tot ajutorul pe care mi l-a dat în ultima vreme. Eram gata să fac orice.

― Da. Asta ar însemna să mor. E ok. Mi-ai oferit totul, iar eu am doar atât să-ți dau la schimb: sufletul meu.

― Ești tâmpită?

Într-o fracțiune de secundă, el se afla la câțiva centimetri de fața mea și mă apucă, cu o forță incredibilă, de umeri, făcându-mă să mă strâmb de durere.

Nu-l văzusem niciodată atât de înfuriat. Deși împotriva voinței mele, începusem să simt... frică.

― Te-am salvat în seara aia, ţi-am oferit o casă, te-am îngrijit iar tu o să îţi arunci sufletul la gunoi aşa, pur şi simplu, de parcă doar îmi plăteşti ce ţi-am dat până acum?

Tremuram de frică. Simțeam cum pălisem, de parcă mă golisem de sânge. Era terifiant. Arăta, suna ca un monstru. Eram înfricoșată de el. Extrem de înfricoșată.

Suflet alb (II)Unde poveștirile trăiesc. Descoperă acum