Fantoma noptii

Capitolul 5

" Nu imi este frica"- isi spuse Megan in gand, fara sa se miste din loc.

   Nu se deranjase sa afle daca usa fusese sau nu inchisa cu cheia. Invatase deja ca Ethan  Wimslowe si  Salvatore nu lasau nimic la voia intamplarii.

-  Va este teama de mine, domnisoara Carey? intreba vocea profunda pe un ton de batjocura. De ce nu va apropiati mai mult?

Acele cuvinte fusesera suficiente pentru ca Meg sa isi intareasca decizia.

- Mie nu imi este frica de nimeni -spuse cu raceala.

- Atunci de de nu va apropiati si sa luati loc? Cum nu v-ati atins de mancare, Salvatore va adus alta. De ce nu mancati ceva si sa discutam motivul prezentei dumneavoastra aici?

- Nu imi este foame- raspunse ea, facand un pas in intuneric. Dumneavoastra stiti foarte bine de ce am venit aici.

- Luati loc, domnisoara Carey.

Desi nu ridicase vocea, Meg decise ca ar fi mai bine sa faca ceea ce ii ceruse. Inainta cu mana intinsa pana atinse un scaun aflat in fata unei mese. Mancarea mirosea divin, dar, dupa ce se aseza indeparta farfuria cu determinare.

- Nu imi este foame -repeta privind in directia lui. Nu putea sa vada mare lucru. Ethan Winslowe statea asezat pe un scaun care semana cu un tron. Era o figura intunecata si vag amenintatoare asezata in umbre. Auzi un sunet slab, si se gandi ca ar putea sa provina de la un aparat de respiratie artificiala.

- Cum aveti de gand sa scapati de aici daca nu va conservati energia ?

- Nu va trebui sa scap. Dumneavoastra o sa va aratati rezonabil si o sa imi chemati o masina pentru a putea pleca de aici.

- Dar eu nu am telefon.

- Ati putea cere o masina prin fax -spuse ea cu incapatanare. Dintr-odata simti o mare caldura. Isi petrecuse ziua tremurand de frig in camera ei de piatra, dar acea camera era ca o sauna si si-ar fi dorit sa existe un geam deschis. Desi s-ar putea ca acea camera sa nu aiba geamuri. Nu ii spusese Salvatore oare ca Winslowe ura lumina  ?

- Nu o sa plecati pana cand nu va spun eu, domnisoara Carey. Si nu sunt dispus sa va las sa plecati.

Se gandi ca poate daca ar manca ceva se va simti mai bine. Era un pic ametita, probabil din cauza dezorientarii si a lipsei de somn. Nu voia sa lesine in fata acelui monstru, dar nu stia daca era capabila sa parcurga drumul inapoi spre camera ei fara nimic in stomac. Cel putin, conta pe mica siguranta de a stii ca un scaun cu rotile nu putea urca numeroasele scari spriralate care duceau catre camera ei din turn. Odata ajunsa acolo sus, va fi in siguranta de barbatul care statea in fata ei.

Manca incet o bucata de pui.

- Ce vreti de la mine, domnule Winslowe ?

- Spune-mi Ethan. Iar eu o sa iti spun Meg. Pana la urma urmei, o sa petrecem un timp impreuna.

Meg ignora amenintarea.

- Ce vreti de la mine, domnule Winslowe -repeta din nou intrebarea.

- Nu esti tu cea care vrea ceva de la mine ? Ai venit fara sa fi invitata. Unde este tatal tau? Ascuns in Chicago asteptand ca tu sa ii rezolvi problemele?

- Tatal meu a comis o gresala. Asta i se poate intampla oricui. Orcui nu isi petrecea viata ascuns intr-o casa de nebuni crezand ca are dreptul sa ii judece pe ceilalti.

- Eu am motivele mele pentru a ma ascunde intr-o casa de nebuni.

- Sunt sigura de asta.

Refuza sa se simta vinovata. Barbatul asezat in fata ei ar putea fi un biet invalid, dar de asemenea era un barbat rau si ranchiunos care o tinea prizoniera impotriva vointei sale.