Fantoma noptii

Capitolul 8

 Ethan nu se deranja sa aprinda lumanarile dupa ce lasase corpul fragil a lui Megan pe pat. Nu avea nevoie de lumina pentru a o vedea. O observa cu atentie. Pielea ei era mai rece, febra scazuse. In decursul orelor ii mai scazuse si apoi ii crescuse din nou, dar de data aceasta era sigur ca incepuse sa se recupereze. Depasise criza.

Ii spusese ca nu il va lasa. Cuvinte cauzate fara indoiala de boala, de febra si de recunostinta. Ea nu stia ce spunea, si de asemenea nu stia ca el avea de gand sa o faca sa isi indeplineasca acea promisiune.

Nimeni nu ii spuse vreodata acele cuvinte. Si niciodata nu isi dorise sa le auda. Cel putin, decand implinise sapte ani si acceptase , intr-un sfarsit ca mama lui nu putea sa suporte sa il vada. Dar in acel moment Meg era fiinta pe care o dorea cel mai mult. O dorea cum nu mai dorise pe nimeni. Nimic nu il va putea indeparta de Meg Carey. Se intreba un moment daca viata izolata pe care o avea nu il transformase in nebunul pe care il credeau oamenii din sat. O privie a lui Meg si era dispus  sa isi puna in pericol viata si intimitatea pentru a fi cu ea. Nu o cunostea, abia daca vorbise cu ea. Desi nu era urata, de asemenea nici nu putea sa spuna ca era o frumusete rapitoare pentru al obseda in felul acela. Si, totusi , ii venea greu sa se indeparteze de langa ea. Iar gandul ca ea va pleca din casa lui il innebunea. Obsesia lui nu avea sens, dar exista. Avea nevoie de ea mai mult decat avuse nevoie de cineva si nu era dispus sa se sacrifice. Avea nevoie de ea, o dorea si o va avea. Si nimic si nimeni nu i-o va lua pana cand el nu va fi dispus sa o lase sa plece.

Il auzi pe Salvatore apropiindu-se. Stia ca batranul lui prieten dezaproba ceea ce el facea si se gandi ca ar trebui sa ii explice. Dar cum sa ii explice ceva ce nici el nu intelegea?

- Cum este -intreba Salvatore, apropiindu-se de pat si privind chipul palid a lui Meg.

- E mai bine -raspunse Ethan. Cred ca in sfarsit i-a scazut febra.

- Ethan...

- Nu intreba, Salvatore.

- Stii ce faci? Stii  ceea ce risti?

- Da.

- Atunci, nu mai este nimic de spus.

- Nimic -spuse Ethan, privind-o pe Meg. - Fa-mi o favoare, Salvatore -spuse el ganditor.

-  Spune. 

- Cumpara-mi gume de mestecat.

Salvatore zambi.

- Asa voi face.

Meg nu  stiu cat timp trecuse cand se trezi din nou. Ar fi putu fi  ore, zile, saptamani. In timp ce dormise, barbatii plecasera, batranul care o ingrijea si tanarul care o dorea. Cand se trezi , camera din  turn era luminata de lumina soarelui, si era singura. Sau asa crezu.

- Aveti un aspect mult mai bun -spuse o voce. O femeie de  varsta medie, plinuta si frumoasa, se apropie de pat.

- Doctorul Bailey a spus ca o sa va treziti cat de curand. Cum va simtiti?

Meg nu raspunse imediat. Arsura din piept paru sa se fi transformat intr-o durere surda si de asemenea o dureau articulatiile si capul.

- Groaznic - spuse. - Presupun ca ma recuperez.

Femeia zambi.

- Asa cred. O sa il chem pe Salvatore sa aduca ceva de mancare. Medicul a spus ca, daca doriti, puteti sa incercati sa inghititi ceva.

- Cine sunteti dumneavoastra.

- Nu m-am prezentat? Ma numesc Ruth Wilkins. M-au adus pentru a avea grija de dumneavoastra.

- Unde este el?

- Cine?

- Barbatul care era aici