Parfum De Toamnă

1. O viață nouă

Emma

Aveam un vis atât de frumos - se simțea foarte real - până să înceapă alarma să sune. Fusesem într-o vilă de lux, exact cum apar în filme cu piscine mari, un teren spațios, gard mare și mult gazon. Casa perfectă! Ochii mei refuzau să se deschidă. Mă gândesc că oboseala - care stătea pe mine ca o pătură caldă -, va face să dispară acel sunet enervant şi îmi va dărui încă câteva minute de somn. Slabe şanse. Nu funcționează. Alarma de la telefon sună nebunește încontinuu. Aș vrea să-mi arunc telefonul pe geam. Serios. Mă ridic nervoasă şi somnoroasă din pat, împleticindu-mă până la telefon, să-i închid alarma. E a doua alarmă, deci pe prima nu am auzit-o. La ce frumos era visul, te cred și eu. Sunt genul de persoană căreia îi trebuie mai multe alarme pentru a se trezi dimineața. Mama îmi spune mereu că pe mine ar putea să mă fure cu totul, dacă nu ar fi ea. Aș vrea să o contrazic, dar are dreptate în privința asta. Trag perdeaua de la fereastră, conștientă că razele soarelui mă vor orbi, deschid geamul și îmi scot mâna afară, pentru a testa temperatura, ca să am idee cum mă îmbrac astăzi. Nu a fost o idee prea bună.

- Brr! Frig.

Când răcoarea de afară îmi acaparează mâna, o trag repede și închid geamul. Frigul naibii! O să se încălzească mai târziu. Suntem în California, nu în New York. O bătaie în uşă mă enervează şi mai tare. Știu deja cine e.

- Emma! Emma! Ce tot faci? Ești bolnavă? strigă mama de pe hol.

- Nu. Sunt bine. Vin imediat.

- Iar ai dormit mai mult? Vom avea o discuție lungă când te întorci.

- Bine, bine.

La naiba cu liceul! Mă duc la baie și nu pot să nu observ că merg de parcă eram în stare de ebrietate. Vreau să acopăr oglinda, ca să nu îmi mai văd fața obosită, dar nu am nicio idee cum. Părul meu arată de parcă în timpul nopții întunericul s-a jucat cu el. Totul e un tufiş şaten la cât de încurcat este. La naiba și cu părul meu! O tortură pentru mine să-i fac față cu peria. Abia aștept să termin orele de azi, să-mi reiau maratonul de seriale și să mă culc la loc. Mă întorc în cameră și aleg primele haine pe care le văd. Nu am timp pentru o ținută de impresionat. Ies, îmi pun ghiozdanul în spate și cobor pe scări. Mama mă așteptă cu mâinile în sân.

- Ce te-ai face fără mine?

- E un răspuns complicat pentru ora asta.

Mama își dă ochii peste cap. Am sărutat-o pe obraz, apoi am plecat.

- Succes, Emma! strigă în urma mea.

Când va realiza că am 16 ani? Și când va înceta să-mi mai facă pachetul? Serios, acum sunt mare. Am crescut destul cât să mă descurc singură. Ea încă mă vede o copilă, însă nu-și dă seama că-mi doresc libertate. Într-o zi îi va părea rău.

~☆~

Spre surprinderea mea, am ajuns la autobuz la limită. Mai avea puțin şi pleca. Fix să stau în frigul din stație, mormăind înjurături aveam chef să fac. Mă aşezasem pe un scaun lângă geam şi mă uitam afară plictisită, jucându-mă cu o şuviță din părul meu, cu căștile în urechi. Văd oamenii obosiți, mergând la muncă. Exact așa nu mi-aș dori eu să arăt pe viitor. Vreau ceva la care să merg cu zâmbetul pe buze. Încă nu m-am gândit 100% la meseria mea de viitor. Poate avocat, să fac puțină dreptate în jur. La ce prost stau cu nervii, cel mai probabil îl voi bate pe judecător dacă nu-mi dă dreptate. Mă abțin să nu râd în autobuz. Nu e prima dată când atrag priviri. O altă meserie mi-ar plăcea să fie la poliție.
Din câte am văzut la televizor, nu te plictisești niciodată, deși cred că e mai palpitant detectiv. Să prind criminalii din Los Angeles. Voi fi privită ca o eroină. Vreau ca meseria mea să fie ceva dinamic; deloc plicisitor. Încep să-mi închipui cum aș arăta ca detectiv, cum prind criminali și ce aș spune la un interviu.