Parfum De Toamnă

2. Pierdere şi câştig

Emma

  Am fugit la spital într-un suflet. Mi-am cheltuit toți banii de astăzi pe un taxi, însă asta nu contează. Sunt în fața unei cladiri mari și impunătoare. Cu toate astea, nu stau să admir. Aici e mama Intru, căutând rapid un lift. Norocul meu că îl găsesc imediat. La ce stresată sunt, văd numerele de pe butoanele liftului duble. E real? Poate totul e doar un vis. Încerc să-mi imaginez că mama avea doar niște răni minore și îi va da drumul imediat acasă, la casa noastră pentru care a muncit atâta. Trebuie să mă controlez. Încep să uit și cum se respiră corect. Niciodată nu mi-am imaginat o casă a noastră atât de plăcută. A durat ceva până să ne permitem una doar a noastră și trebuie să ne bucurăm de ea în continuare împreună. ,,Împreună". Ajunsă la etajul corect, simt cum rămân paralizată în lift. Tot corpul meu tremură, dar nu vrea să plece din loc. Haide, Emma! HAIDE! Îmi adun toată forța care a mai rămas din mine și pășesc înainte. Îl văd pe unchiul meu, stând pe un scaun de pe hol cu fața în mâini. Îşi ridică capul când ajung lâng el. E roşu tot. Nu te uita așa la mine. Zâmbește-mi! Vreau să știu că totul va fi bine. Haide, zâmbeşte-mi! Mama e bine, nu? Spune-mi că e bine! SPUNE-MI!

  - Ai ajuns prea târziu.

  Aceste cuvinte se înfing ca niște cuțite în sufletul meu. Copleșită de sentimente, cad în genunchi, sfâşiată de toate amintirile cu mama, care îmi apar în mintea mea una după alta. Mi se pare ireal. Aștept să o văd pe mama, spunând că e o glumă. Refuz să accept, însă lacrimile unchiului meu îmi spun că totul e cât se poate de real. Nu se poate. Ce mă voi face fără ea? Pierderea mamei este acum o nouă viață pentru mine, dar e prea devreme. Nu pot suporta o durere atât de mare. Nu sunt pregătită. Încep să plâng și eu, în genunchi, cu mâinile pe față. Aș vrea să intru în salon, s-o văd, dar nu mai am putere. Mătușa iese de acolo cu fața roșie și cu lacrimi în ochi. Mă ridică de pe jos și se oferă să mă sprijine. Intru în salon, iar privirea imediat mi se duce la mama, care este întinsă pe pat, cu capul bandajat. Ochiul stâng are un pansament, iar cel drept este închis, de parcă dorme. Plec din brațele mătușei, mă pun direct lângă pat și apuc mâna mamei, punându-mi palma ei rece pe obrazul meu cald. Vreau să-i simt pentru ultima oară atingerea. Plâng zgomotos. Nu am crezut niciodată că pot plânge așa. Pentru că nu am fost niciodată atât de rănită pentru a face asta. Urlu de durere în timp ce toată lumea e în jurul meu cu ochii roșii.

~☆~

  Ce fac eu aici? Sufăr. Am condus-o pe mama pe ultimul drum. Mi-aş fi dorit să-i fi spus măcar cât de mult o iubesc pentru ultima dată. În acest moment, mă uit la o piatră înconjurată de flori. Îmi pare rău pentru tot: când ți-am făcut probleme, când te-am speriat, îngrijorat sau supărat. Sper că ești bine pe lumea cealaltă. Ahh! Nenorocitul care a intrat în mașina mamei va stat la închisoare doar 20 de ani, dar nu e de ajuns. O viață ar trebui să fie plătită cu altă viață, părerea mea. N-ar trebui să gândesc cu atâta ură, însă nu mă pot abține. Sunt prea copleșită de tot soiul de sentimente puternice. Mă uit la cerul cenuşiu, înconjurată de toți oamenii în negru, care au venit și ei să o conducă pe mama pe ultimul drum. E un tablou sumbru. Fiecare a venit la mine să-și spună regretul, să mă ia în brațe sau să-mi pună o mână pe umăr în semn de încurajare. Acum, toți pleacă. A început să plouă. Unii deschid umbrelele, iar alții acceptă ploaia, cum am făcut și eu. Nimic altceva nu mă mai poate doborî, cum a făcut pierderea mamei. Dacă aș putea să dau timpul înapoi aș iubi-o mai mult în fiecare zi, cum nu am făcut-o în atâția ani. Aș fi fiica care n-am fost niciodată. Aș fi... O nouă rundă de lacrimi se prelinge pe obrajii mei. Până şi cerul plânge pentru mine. Huh! Trebuie să mă duc acasă și mă prefac că totul e bine. Dau să plec, tatăl meu şi cu noua lui soție, Lily, apar din senin și-mi taie calea. Nu înțeleg ce caută aici. Cine naiba le-a permis să vină? Tata nu trebuia să fie la înmormântare. Sunt convinsă că nici mama nu-l vrea prezent. Sau poate e o idee bună să vadă până unde a ajuns nepăsarea lui - până la moartea unei femei nevinovate și un copil singur. Nu trec în custodia lui nici moartă. Prefer un loc lângă mama în mormânt, decât un loc în casa lui.