Parfum De Toamnă

5. Un străin drăguț

Emma

  Mă simt de parcă aș juca într-o piesă de teatru despre viața mea, deși nu mi se pare o piesă prea reușită. Prea multă dramă. Aștept să înceapă lumea să aplaude, apoi să mă întorc la viața mea adevărat de zi cu zi, în care sunt cu mama. Chiar nu aplaudă nimeni? Poate mă înșel și totul va fi mult mai bine fără ea. Gândesc prostii. Mama sigur vrea să fiu fericită. Să mă descurc cum pot. Dar eu ce pot face? Să trăiești, Emma. Da. Așa este. Dacă mama a reușit să se descurce cu mine fără tata și eu voi reuși fără ea. Îi voi demonstra că sunt puternică la fel ca ea. Nu cad eu la pământ. Nu, absolut nu. Zilele astea m-am tot luptat cu mine și am ignorat fără să realizez persoanele dragi. I-am lăsat pe unchiul și mătușa să se ocupe singuri de toate procesele. Eu am refuzat să mai particip. Mi-a spus că mă înțelege și e mai bine pentru mine să stau de-o parte, fiindcă sunt doar un copil și târâtul prin tribunale ar fi doar o tortură. Nu sunt un copil. Sunt o femeie în devenire. Poate încă nu mi-am ales un drum, dar clădesc ceva în felul meu. Ce clădeasc? Nu știu. Nici nu-mi cunosc pasiunile. Ce căcat! Voi încerca mai multe lucruri noi și-mi voi descoperi plăcerile. O decizie bună nu se ia peste noapte, nu-i așa? Am timp.

  Fug prin parc cu muzica tare la căști, pentru că nu vreau să fiu deranjată. Muzica m-a ajutat mereu să mă aprofundez în gânduri. Nu am mai alergat de mult prin parc. Am și uitat cum este, dar acum mai bine rămânea uitat, fiindcă făceam asta doar când eram supărată rău și voiam să fiu singură. Nu am vrut s-o iau și pe Georgy cu mine. Îmi este mai bine singură. Sper doar că nu s-a supărat. Am să mai stau puțin și mă întorc acasă. E total greșit să lași doi oameni abia veniți la tine acasă și tu să pleci, Emma. Încă puțin. Îmi trece prin minte chipul mamei, închid ochii și ascult versurile melodiei, apoi simt cum mă lovesc de cineva. La naiba! Măcar nu ne-am izbit atât de tare încât să cad. Mi-am adus aminte de teancul de cărți peste care am dat într-o zi. Îmi bag în matematica lui! În fața mea este un tip solid, cu părul negru, pieptănat și niște ochii verzi, intenși, care mă fixau la propriu mirați. Îmi asum vina acum, dar n-am să regret.

  - Te simți bine? Îmi pare rău, sparge el liniștea.

  - Da. Sunt bine. De fapt, mie îmi pare rău. Eu am fost cea care s-a izbit de tine.

  - Nu. Eu trebuia să mă dau într-o parte.

  - Dar eu am intrat în tine.

  - Și eu te văzusem...

  - Drumul ăsta e pentru toată lumea, nu doar pentru mine.

  - O să dăm vina pe noi înșine toată ziua?

  Tipul a început să râdă. Are un zâmbet frumos.

  - Văd că nu mă lași să fiu eu cel drăguț, continuă.

  - Nu, deoarece eu sunt vinovată.

  - Ce ar fi să te scot la o cafea pentru această situație jenantă?

  - Ca să continuăm scuzele și acolo?

  Străinul râde iar și de data asta râd și eu împreună cu el, dar după 3 secunde devin rușinoasă. Prezența lui are o putere diferite asupra mea făță de restul oamenilor. Scoate din mine sentimentul de fragilă, cum nu a putut nimeni, însă nu mă privește cu milă. Cine este acest invivid și ce emană?

  - Nu știu ce să zic, răspund cu adevărat la ofertă. Să scoți prima persoană peste care dai la o cafea, nu e cam ciudat? Plus, mă grăbesc.

  - De unde vin eu, asta este un scuze, îmi răspunde. Atunci, nu ai vrea mâine seară să vii să mâncăm ceva la restaurantul din față parcului? Fac eu cinste. Promit. Nu sunt de mult venit în Los Angeles și am nevoie de o persoană care cunoaște această zonă și prieteni...