Dina și misterul gemenilor

Capitol XXII - Ziua 18

10 aprilie 1944

,, - Lume...soro....lume ,,

Poți vedea şi tu, viața nu este întocmai cum vrem noi să fie. Încerci, dar suferi...fără realizări, înecat în propriul moral...când se va termina?.......

Când se va termina? Bună întrebare. Pentru Eva, însă, întrebarea nu avea un răspuns. Nu se va termina niciodată! Ea nu ignora moartea, ci se temea de ea. Mai mult decât se temea de cel care era în fața ei, cu privirea neagră ca intunericul, cu mâinile pe volan, conducând-o spre moarte. Țipa, dar nici măcar noaptea nu o auzea. Se impotrivea, dar moartea o ținea. Plângea, dar frica îi ştergea lacrimile. Lupta, dar durerea se opunea. Ajutorul era ca şi ziua in acel moment...nu exista. Iadul blocase portierele, amenințarea îi pusese o bandă la gură, legată de destin cu lanțuri de infern, bântuită de coşmare şi sângele-stându-i la gât ca un colier..

Ea era Eva. Îngerul care ardea in iad. Zeița captivă şi, în curând, sultana ucisă. Atotputernicul, Omniprezentul, Omnipotentul Mengele, Zeul Furtunii şi stăpânul lumii, o impinse in foc şi o privi satisfăcător cum se chinuia să iasă...dar, se părea că acest Lord al Întunericului avea şi el aripile arse, căci intra în foc pentru a o impinge inapoi în groapă, odată ce vedea că Zeița urca pe peretele infernului. De ce alegea Lordul să facă asta, când era Atotputernic? De ce alegea Lordul să o privească numai pe Zeiță, când mai existau mii de gropi în care ardeau o mulțime de oameni? De ce o scotea numai pe ea din foc, îi trata arsurile, apoi o arunca inapoi?..Focul i se reflecta în pupilele de un negru înfiorător, iar zâmbetul lui era aşa de sadic, încât te putea arde doar dacă îl priveai....

- Bună dimineața, s-a trezit dulceața, a spus Mengele zâmbind uşor ironic şi destul de infiorător.

Eva ridicase capul, uitându-se nedumerită in jurul ei. Avea o stare naşpa şi la început văzuse în ceață, dar vedea ei revenise la normal în scurt timp. Se trezise legată pe un scaun, într-o cameră stranie şi intunecoasă, clanul observându-se in depărtare. Lordul Intunericului, Mengele, îmbrăcat intr-o uniformă nazistă impecabilă, stătea pe vine în fața fetei şi ținea palma pe obrazul ei, fără ca ea să ştie că el îi dăduse înainte palme moi pentru a o trezi. Era ora 10 dimineața, o zi frumoasă, însă Evei i se părea cea mai urâtă zi. Nu işi mai amintea nimic, decât că a intrat in maşină aseară şi la volan era doctorul. Işi mai aducea aminte şi că acesta oprise maşina pe un drum şi că atunci a dat-o cu capul de geam ...dar era suficient cât să i se pară un coşmar. Ea nu realiza că e real...nici nu voia să realizeze. Credea că visa si se va trezi. Dar nu...nu era un vis.

- Cum ai dormit, scumpo? Intreba Mengele cu o amabilitate falsă şi batjocoritoare. Cred că ai dormit foarte bine, având in vedere oboseala la care ai fost supusă de atâtea ori. Când erai cu mine printr-o lună de primăvară înfloritoare nu prea te lăsam să dormi, dar nu are rost să iți aduc aminte...sunt sigur că iți aminteşti totul.

Eva s-a uitat la el absolut speriată, neputând să facă vreo ceva din cauza stării pe care o avea. Orice gest al lui o speria....orice vorbă..chiar şi prezența ei. Incă astepta să se trezească. Mengele observase că ea tremura foarte tare, aşa că a luat-o de mână.

- Doamne, trezeşte-mă din acest coşmar.....trezeşte-mă, începuse să plângă Eva rugându-se pe un ton şoptit.

Doctorul a rămas pironit cu privirea asupra vânătăilor şi rănilor de pe mâna ei, brusc, parcă revenind Mengele din martie. Cu aceeaşi privire, aceleaşi gânduri, acelaşi comportament.....Mengele de care ea se temea cu adevărat, Mengele care îi făcuse totul, o torturase, o violase, o rănise şi care..o ucise. Ce il făcuse să se schimbe aşa deodată? Eva a făcut ochii mari, simțind aerul horror pe care Mengele îl emanase şi în martie, văzându-i privirea cufundată în intuneric şi intrându-i toată durerea în corp, odată ce el o atinse. Eva a încercat să tragă mâna, dar.....asta îl enervase pe doctor. Ştia cum să reacționeze ca să nu pățească ceva, ştia consecințele, dar parcă frica conducea în locul ei şi nu putea să mai controleze actiunile. Incepuse şi să se agite. Nici măcar teamă nu trebuia să-i fie....doctorul simțea teama şi parcă asta îl hrănea.