Barul de pe Bourbon Street VOL I

CAPITOLUL 2 - "Bețivul de pe Bourbon Street"

"I know you have never felt so low, but hold on, head up, be strong..." - Angel by the wings - Sia (Media).

CADEN

Nu știu ce dracului fac cu viața mea la momentul de față. Tot ceea ce știu e că nu pot merge înainte. Nu reușesc. Sunt blocat în trecut și nu reușesc să mai simt prezentul. Sunt singur și știu asta, dar nimic nu mă poate face să o las pe ea să plece și să revin cu picioarele pe pământ.

Mă gândesc din nou la ochii ei. Oh, Doamne, cât iubeam ochii ăia. Ochi pe care nu îi voi mai vedea vreodată. Gândul mă terorizează la fel ca la început, deși a trecut mai bine de un an.

Strâng cu putere paharul în mână când vocea ei îmi vibrează în minte sub forma unei amintiri, iar acesta se sparge sub strânsoare, palma fiindu-mi acum plină de mici tăieturi.

Vocea Lydiei se aude imediat, sunetul acela alungând în mod surprinzător imaginea dureroasă ce mi se plimba prin fața ochilor.

― Oh, face ea, strângând din dinți, de parcă ar simții durerea în locul meu. Uite ce ai făcut, continuă, grăbindu-se să îmi bandajeze rana, folosindu-se de trusa de prim ajutor pe care i-o pasează tipul care acum mă privește de parcă aș avea probleme mentale.

Mă încrunt când o privesc cum se agită, de parcă ar fi, de fapt, vina ei. După ce termină cu bandajatul, îmi transmite fără loc de contrazicere că pe ziua de azi nu se mai servește alcool. Mormăi un "la dracu' cu voi", înainte să mă ridic și să îmi iau tălpașița, fără ca măcar să îi mulțumesc Lydiei pentru ajutorul oferit, ca un adevărat dobitoc. Dar știu cu toții că mâine voi fi din nou aici, mereu e așa. E ceva mai puternic decât mine. Nu reușesc să mă impun.

Ies din The Bar, simțindu-mă din nou gol pe dinăuntru. Vin aici ca să uit de trecut, dar imediat ce părăsesc localul, e ca și cum o alarmă începe să sune, aducându-mi aminte de toate lucrurile pentru care mi-aș vinde organele ca să le uit.

Ce situație ironică. Ființa care a reușit să mă iubească mai mult decât oricine pe lumea asta în momentul de față mă distruge fără ca măcar să fie prezentă.

― Te iubesc, îmi spune, sprijinindu-și capul pe pieptul meu, în timp ce mâna mea se plimbă peste abdomenul ei.

― Și eu te iubesc, îi răspund, sărutând-o apăsat în creștetul capului.

― Ce zici, te-ai gândit la un nume? mă întreabă amuzată, iar eu îmi trec mâna prin păr, clătinând din cap.

― Știi că nu sunt persoana căreia îi poți cere sfaturi de genul. Totuși cred că ar trebui să așteptăm să se nască. Atunci vom știi care e numele lui.

― Sau al ei...

― Sau al ei, repet eu, zâmbind automat, imaginându-mi cum o să arate.

Poate va fi roșcat, ca ea.
Sau poate va avea ochii ei albastri.
Sau energia ei contagioasă.

― La ce te gândești, iubire? mă întreabă, urmând ca mai apoi să caște, obosită, iar eu o strâng mai mult în brațe.

― La cât de mult vă iubesc pe amândoi.

Mă apropii încet de parcul, acum pustiu, căutând o bancă unde să mă așez și să îmi revin din starea de ebrietate. Conștientizez că sunt beat mort și că o să dureze o veșnicie, dar nu îmi pot deplasa singur fundul până acasă în momentul de față. Și nici nu am chef să stau înăuntru acum.

Sunetul telefonului mă oprește din a adormi precum un om al străzii pe bancă, iar când verific ecranul, oftez.

― Jenny, nu am energia necesară acum să vin la tine.