Barul de pe Bourbon Street VOL I

CAPITOLUL 12 - Tu ești moartă

CADEN

O privesc. E aici, în carne și oase. Mă privește în ochi, stând în fața mea, respirând același aer cu mine. Tot ceea ce îmi trece acum prin cap este cât de mult o urăsc. O urăsc, deși am iubit-o mai mult decât pe mine însumi. O urăsc pentru că m-a făcut să trec printr-un nenorocit de infern. O urăsc pentru că acum are curajul să îmi zâmbească.

― Tu ești moartă, îi spun pe o voce groasă, agresivă, iar privirea ei își pierde imediat strălucirea.

Mă fixează cu ochii înlăcrimați, aceeași expresie care obișnuia să mă facă să îmi cer mereu scuze, chiar și când nu eram eu vinovat. Nu mai merge așa.

― Nu sunt moartă, Caden. Sunt aici, iubirea mea, m-am întors!

Îmi ridic bărbia, simțind-o pe Lydia în dreptul meu cum se foiește neliniștită, urmând ca mai apoi să se îndepărteze, lăsându-mă singur cu Victoria.

― Ce s-a întâmplat cu copilul? întreb, dar nu primesc un răspuns, după cum mă și așteptam. Ce s-a întâmplat cu copilul, Victoria? insist, iar buza ei inferioară începe să tremure.

― Nu s-a născut. După incendiul acela, am suferit un avort spontan.

Simt cum mușchii mei se încordează din ce în ce mai tare, iar o lacrimă îmi curge pe obraz. O șterg imediat, refuzând să îi arăt durerea mea.

― Unde ai fost în tot timpul ăsta? De ce nu te-ai întors la mine? Te-am crezut moartă, târfă, spun, făcând-o să scoată un icnet.

Se apropie de mine, încercând să mă atingă, dar mă feresc din calea ei, ca ars.

― Înțeleg că ești nervos, dar trebuie să mă lași să îți explic...

― Nu ai ce să îmi explici! Eram acolo! Am văzut nenorocitul ăla de bloc în flăcări! Te-am crezut moartă, iar tu nu erai acolo! Tu... tu pentru mine ești moartă, Victoria.

― Caden...

― Pleacă, îi spun, iar ea, cu lacrimi în ochi, se dă câțiva pași înapoi, acoperindu-și gura cu mâna înainte să se repede spre ușa pe care fuge cât mai departe de mine.

Tremur, deși încerc să mă controlez. Tremur, plâng, disper fără să găsesc un mod să ies din starea teribilă în care mă aflu.

Înainte să îmi dau seama, încep să arunc lucruri în aer. Dărâm nenorocita de masă cu numărul 3, darâm scaunele, dărâm tot ce îmi stă în cale. În doar câteva momente, barul se transformă într-o scenă a crimei.

Îmi pun mâinile în cap, încercând să îmi eliberez mintea, căci nu suport imaginea ei care mi se plimbă acum pe retină.

― Caden! aud o voce, dar nu e Victoria cea care mă strigă, ci Lydia care se apropie brusc de mine cu mâinile întinse, înconjurându-mă cu brațele ei subțiri și strângându-mă cu putere.

Îmbrățișarea ei îmi oferă liniștea de care am disperată nevoie în mod inexplicabil.

― E totul în regulă, te rog, liniștește-te, îmi spune cu vocea blândă și ochii mari.

O privesc cu admirație, întrebându-mă de ce e încă aici. Și prin aici nu mă refer la "The Bar". Ci la mine. Îmi e alături după tot ceea ce a văzut.

― Vorbește cu mine, Caden, îmi spune, iar eu înghit în sec.

― Ea... era soția mea. Era însărcinată. A murit. Sau cel puțin asta am crezut cu toții. M-a lăsat să cred că e moartă pentru mai bine de un an. M-a făcut să cred în tot timpul ăsta că am fost eu cel care a ucis-o.