Barul de pe Bourbon Street VOL I

CAPITOLUL 16 - Un colet ciudat

CADEN

Mă simt oribil. Dacă nu am înţeles pe deplin înainte ceea ce i-am făcut Lydiei, privirea ei de aseară a explicat totul. Am rănit-o, iar acum cel mai probabil mă urăşte. Dar lucrul cel mai îngrijorător este că acum nu se mai află în preajmă, ceea ce mă nelinişteşte teribil. Mi-am promis că nu o să o las să se pună în pericol. Dar cum o pot proteja de ceea ce ar putea să i se întâmple dacă nu sunt lângă ea? Nu e nici ca şi cum aş fi putut să o împiedic să plece. Acum este cu tipul ăla de la bar care cel mai probabil nu are habar de pericolul care o pândeşte. Încă un motiv să nu îmi găsesc liniştea până când nu o văd înapoi în New Orleans.

Sunt la computerul de la birou, încercând să îmi dau seama de cine este Beverly Evans. Evident că am înţeles că este vorba de Lydia, dar din experienţa de lucru am învăţat că dacă o persoană ajunge să îşi schimbe identitatea pentru că se simte în pericol, nu lasă în urmă doar un nume, ci o întreagă viaţă pe care a încercat să o şteargă complet.

Pe Google găsesc articole care mai de care mai ciudate, teorii ale conspiraţiei despre o fată care se presupune că a fost ucisă de o sectă, dar corpul nu i-a fost niciodată găsit. Mă încrunt, confuz, întrebându-mă de unde au pornit teoriile astea. O caut pe social media, dar, evident, aceasta a şters orice urmă. Beverly Evans nu există pe facebook, instagram sau orice altă platformă online. Caut totuşi la postările altora, încercând să văd dacă cineva a facut vreodată o poză cu aceasta, ca mai apoi să o menţioneze.

Bingo. Găsesc una a unui profil care acum este privat şi fără poză. Singura postare publică fiind o fotografie unde un bărbat cu părul blond, lung, cu capul întors într-o parte, căruia nu reuşesti să îi vezi bine chipul, o îmbrăţişează pe Lydia care poartă pe buze un zâmbet larg şi sincer. Un fior îmi străbate corpul când observ ceva pe încheietura celui ce o ţine. Acelaşi tatuaj nenorocit. Dar pe braţul ei, în schimb, tatuajul de acum încă nu era făcut. Ceea ce înseamnă că poza a fost făcută înainte ca ea să devină probabil ţinta lor. 

În ce rahat te-ai băgat, Lydia? 

Îmi trec stresat mâna prin păr, încercând să găsesc acum detalii despre bărbatul din poză. Dar, nu îmi este mare mirarea ca după minute întregi de căutare să îmi dau seama că nu voi găsi nimic. 

Nu înţeleg. Oamenii ăştia sunt nişte profesionişti? Sau nişte cretini. Pentru că nu văd sensul acelor tatuaje care pot oricând să conducă la ei. Deşi nu pot spune că sunt atât de uşor de prins. Ştiu să îşi ştearga bine urmele. 

Ceea ce am înţeles din căutările astea e că adevărata identitate a Lydiei este o sursă infinită de teorii ale conspiraţiei şi că aceasta îşi cunoştea inamicii dinainte să fie o victimă. Ceea ce îmi trece acum prin cap este cum a căpatat ea tatuajul acela şi sub ce circumstanţe? I l-a făcut cineva ca pe un semn de prietenie? Ea o avea legătură, de fapt, cu ceea ce fac ei? Sau cazul ei este mai degrabă precum al fetei de la depozit?

Nu reuşesc să îmi dau seama. Şi am avut-o de câteva ori destul de aproape de mine ca să pot verifica dacă are o cicatrice sau nu. Pentru că dacă are, e într-un pericol mai mare decât credeam. Amintindu-mi de Stephanie, ştiu că oamenii ăştia nu mai au motiv să îşi ţină victimele în viaţă după ce au obţinut ceea ce voiau. Organele lor.

Din nefericire, nu pot afla mai multe pentru că nu am gradul necesar. Sunt alţii cei care se ocupă de investigaţia asta în profunzime, dar nu par să dea rezultate. Iar eu nu pot aştepta ca Lydiei să i se întâmple ceva pentru că aceştia nu găsesc nimic de valoare care să îi oprească pe dezaxații ăştia.

Sunt luat prin surprindere de sunetul uşii care se deschide brusc şi Dave intră, făcând o gălăgie infernală în timp ce aduce înăuntru un pachet.  Mă încrunt la vederea acestuia şi la faptul că pe bilet scrie că eu sunt destinatarul. 

― Amice, ai primit un colet destul de ciudat, îmi spune el, iar eu zâmbesc ironic.

Evident că este ciudat. În primul rând că pe acesta nu este menţionat expeditorului, iar în al doilea rând: nu m-a anunţat nimeni că voi primi un colet. 

Având un presentiment urât, îmi strâng buzele într-o linie dreaptă şi mă apropii de acesta, dezlipind banda adezivă care îl izolează. Odată cu pachetul deschis, urmează şi urletul brusc al lui Dave, cât şi faptul că eu mă dau rapid înapoi, lovindu-mă cu putere de peretele din spatele nostru. 

Capul lui Clark zace în cutia asta. Capul retezat al lui Clark zace într-o cutie!  Omul care îmi era precum un tată şi pe care îl respectam mai mult decât pe oricine este acum mort! 

Dar partea care mă scârbeşte cel mai tare este felul în care fruntea lui este mutilată. Analizând forma cu atenţie, îmi dau seama că este modelul tatuajelor acelea nenorocite. Şi acum îmi dau seama că ăştia nu sunt nişte simpli criminali. Aici e ceva putred. 

Prin minte îmi trec rapid articolele pe care le citeam despre Beverly şi faptul că persoanele care o cred moartă, sau mai degrabă ucisă, vorbeau despre o presupusă sectă. Golul pe care îl simt în stomac este atât de mare încât am impresia că pot cădea lat în orice moment. 

După câteva momente, telefonul meu începe să sune în buzunar şi am vaga impresie că ştiu şi cine este cel care mă apelează.

― Cine dracului ești? întreb pe un ton grav de care nu mă credeam capabil. 

― Se pare că ai primit micul meu mesaj. Nu este superb? O adevărată operă de artă, spune acesta, iar eu simt cum mi se întoarce stomacul pe dos.

Nu am nevoie de o expertiză psihiatrică ca să îmi dau seama că aici avem de a face cu nişte psihopaţi în adevăratul sens al cuvântului.

― Ştii, simbolul ăla are o poveste în spate. Dar nu cred că tu vei trăi destul de mult cât să o afli. Te-am avertizat să îi transmiţi lui Beverly mesajul meu şi nu m-ai ascultat. Continuă să mă ignori şi capete vor continua să cadă.

― Ce vrei de la ea? urlu prin telefon, iar el râde sinistru la capatul celălalt de parcă ăsta ar fi un joc macabru.

― Vreau ca aceasta să ştie că sunt pe urmele ei. Vreau să ştie că eu, în momentul ăsta, ştiu exact unde se află. Jacksonville, Florida. Pe plajă împreună cu iubitul ei cu care te-a înlocuit.

― Ce fel de joc e ăsta? Dacă ştii unde se află, dacă scopul tău e să o omori, de ce faci toate astea?

― Oh, nu mă înţelege greşit. Eu nu vreau să o omor, cel puţin nu acum. Vreau ca mica târfă să ştie ce o aşteaptă. A fugit de acasă, din Georgia, crezând că îmi poate scăpa. Nu pot să o las nepedepsită. Vreau să audă de la tine că are zilele numărate. La revedere, Caden Atlas. Sper să ne auzim curând!

Apelul se întrerupe brusc, iar eu trântesc cu putere telefonul la pământ, urmând să îmi trec mâinile prin păr, exasperat, neştiind ce să fac acum.

Ies rapid din birou, anunţându-mi colegii cei mai de încredere că avem un spion aici. Un membru al sectei ăsteia nenorocite este în momentul ăsta printre noi, probabil din tot timpul, cu o insignă. Altfel nu îmi explic cum de el a putut să mă sune în clipa următoare după ce am deschis cutia.

La momentul ăsta ei ştiu toate planurile poliţiei împotriva lor. 

După câteva momente imaginea Lydiei îmi trece prin faţa ochilor şi ştiu că nu este timp de pierdut. Trebuie să ajung neapărat în Jacksonville şi, dacă e nevoie, să o târăsc cu forţa până aici, unde să o văd, să ştiu că e în siguranţă. Ştiu că aici va fi în siguranţă pentru ca voi fi eu lângă ea. Mă simt în stare să calc peste cadavre doar ca să o ţin în viaţă.

Partea cea mai grea este că va trebui să îi spun ceea ce sunt sigur că ea nu vrea să audă. Ăsta e jocul lor. Să o facă să sufere. Lydia a fugit din Georgia mâncând pământul ca să scape de ei, iar acum va trebui să afle de la mine că ştiu adevărul despre ea și că, în ciuda sacrificiilor pe care le-a făcut, nu a reuşit să se ascundă de nenorociţii care se joacă cu viaţa ei.