Barul de pe Bourbon Street VOL I

CAPITOLUL 19 - El trebuie să moară - PART 2 -

CADEN

Pe tot parcursul drumului nu m-am putut gândi la altceva decât la modurile în care aș putea ucide un om pe care nici măcar nu îl cunosc. După tot ceea ce Lydia a trebuit să îndure, îmi este de ajuns doar să ştiu că el a fost părtaş la suferinţa acesteia ca să îi strivesc capul. În ciuda faptului că moartea lui nu are să rezolve problema principală, mă va face să mă simt mai bine. Nemernicul a minţit-o, a folosit-o, a vândut-o unor măcelari de parcă nu ar fi altceva decât o bucată de carne. Doar gândindu-mă la asta simt cum sângele îmi fierbe în vene.

Nu ştiu cum, dar Lydia a reuşit să aprindă în mine lucruri pe care nu credeam că o să le mai simt vreodată. Şi deşi lucrurile între noi nu au fost niciodată uşoare, ştiu că sunt în stare să fac orice pentru ea. Vreau să o văd fericită, liniştită, fără teama că poate fi găsită de cine îi vrea răul în orice moment. Vreau să o fac să adoarmă noaptea fără griji şi să se trezească cu zâmbetul pe buze, nu cu lacrimi în ochi şi frica de a mai ieşi din casă.

Durerea pe care o simte ea a ajuns să fie a mea. Temerile ei sunt temerile mele, la fel cum sunt şi demonii cu care se luptă.

Continui să conduc spre adresa pe care mi-a dat-o aceasta, fără să reuşesc să îmi eliberez mintea. Sunt într-o stare constantă de nervozitate care mă face să stau încordat şi cu maxilarul încleştat atât de tare încât simt cum dinţii mi se pot sparge dintr-un moment în altul. 

Când ajung la service-ul menţionat, inspir adânc înainte să ies din maşina pe care nu o folosesc mai niciodată având în vedere că prefer motocicletele. Deşi acum cred că îşi vor pierde farmecul pentru mine având în vedere situaţia în care mă aflu. Mikael le adoră.

Încerc să adopt o postură mai relaxată atunci când păşesc înauntru, cautând cu privirea un cap blond. Nu trece mult până ca acesta să îşi facă apariţia, zâmbind prietenos pentru a îşi întâmpina aparentul clientul. Zâmbeşte de parcă este o persoană normală, fără probleme mentale. Zâmbeste de parcă acel zâmbet poate ascunde javra ce se află în spatele măştii.

Îi răspund gestului, asteptând câteva momente înainte să mă asigur că e singur, urmând ca mai apoi să mă apropii de el, presându-i o lamă pe piele, făcându-l astfel să îmi ofere întreaga lui atenţie.

― Noi doi avem ceva de discutat, aşa că asigură-te că nu o să ne întrerupă nimeni, îi spun înainte ca acesta să încuviinţeze imediat din cap, cu mâinile ridicate în semn de predare. 

Mikael se îndreaptă cu precauţie spre uşile de la intrare, urmând să le închidă, ascultându-mi instrucţiunile cu stricteţe de parcă nu ar fi aceeaşi persoană de care îmi vorbea Lydia. Se comportă de parcă ar fi doar un copil speriat. 

Când se întoarce înapoi cu faţa spre mine, observ sudoarea de pe fruntea acestuia şi îmi dau seama că mai durează încă puțin şi face pe el. 

― Tu eşti Mikael, nu-i aşa, întreb, deşi ştiu deja răspunsul.

Acesta doar încuviinţează din cap, continuând să ţină mâinile ridicate.

― Mi-ar plăcea să ştiu cum de un rahat care tremură în felul ăsta poate face lucrurile pe care tu le-ai făcut unei persoane nevinovate, mârâi la el în timp ce mă apropii cu lama de acesta, îndreptând-o spre faţa, acum roşie precum o tomata.

Acesta deschide gura, sunetele refuzând să iasă preţ de câteva momente din cauza şocului de a avea o lamă lipită pe obraz. 

― Omule, nu ştiu despre ce vorbeşti, zău dacă ştiu, cred că ai greşit persoana! se bâlbâie el fără să îşi mute privirea din ochii mei nici pentru o secundă.

Îi e teamă pentru viaţa lui, ceea ce mi se pare puţin ironic având în vedere cu ce se ocupă.

― Beverly Evans! mă răstesc, iar aceste două cuvinte au fost de ajuns să îl facă să îşi mărească ochii ca şi cum tocmai ar vedea o fantomă. Ai vândut-o unor nenorociţi bolnavi la cap! continui, simţind cum rămân fără rabdare.

Întinde încet mâinile în faţă, dându-mi de înţeles că vrea să coopereze.

― Nu am vrut niciodată să îi fac rău, spune, începând să tremure din ce în ce mai tare în timp ce lacrimile încep să îi părăsească ochii. Tu nu întelegi... Lasă-mă să îţi explic...

― Nu mă interesează motivul pentru care ai făcut ceea ce ai făcut! mârâi brusc, întrerupându-i patetica încercare de a se salva. Nu mă interesează scuzele tale, eu vreau doar să te văd mort.

În secunda următoare îmi cade în genunchi, gest care mă ia total prin surprindere. Ăsta nu este monstrul de care vorbea Lydia. Este doar o clonă patetică ce nu-i capabilă să îşi recunoască faptele.

― Am un frate mai mic, omule, te rog... Are 10 ani! Dacă nu le-o duceam pe Beverly, l-ar fi ucis cu sânge rece! Mi-au jurat că îi vor scoate inima şi o vor mânca în faţa mea dacă nu mă supuneam cerinţelor!

Plânsetul lui îmi exprimă sinceritate, dar ura din inima mea pare să fie mai puternică. De aceea nu renunţ la lama care continuă să îl ameninţe.

― Tatuajul tău? Cu ăla ce e? Tot ei te-au ameninţat să îl faci? întreb, iar el încuviinţează frenetic din cap. 

― Mi-au spus că sunt unul dintre ei şi că dacă vreau să dau înapoi, toţi cei la care ţin vor muri. Nu am ştiut cine erau cu adevărat până când nu am văzut ce faceau. Iar cand i-am văzut măcelărind o copilă de 15 ani, nu am mai putut fugi. Am avut două posibilități: să le fac treburile murdare, adică să le aduc victime pentru a fi tăiate sau să îmi văd familia moartă. Omule... dacă era vorba doar despre mine, mi-aş fi tras un glonţ în cap de unul singur. Nu aș fi acceptat nici mort să fac ceea ce a trebuit să fac. Dar aici e vorba de familia mea.

Deşi nu am venit aici pentru a îl lăsa să mai păşească pe pământul ăsta, nu reuşesc să continui. Nu reuşesc să duc la capăt ceea ce am plănuit. Omul ăsta e doar o altă victimă de-a lor.

― Tu ai cea mai mică idee de felul în care ai distrus viaţa lui Beverly? întreb, iar el încuviinţează, strângându-şi cu putere pleoapele în timp ce plânge cu sughiţuri. Şeful tău încă o ameninţă. O vânează. O vrea moartă!

― Ştiu! Însă sunteţi tu şi cu "Lydia" cei care nu ştiţi un lucru! se răsteşte, iar eu mă încrunt atunci când aud cum îi rosteşte celălalt nume. Deşi am dus-o lor, conştiinţa mă chinuia atât de tare încât am riscat să o ajut să fugă!

Îmi măresc ochii, lăsând involuntar lama la pământ în timp ce îi ascult versiunea poveştii.

― După ce ei scot organele victimelor şi le coase tăieturile, le închid în containere zile întregi până când sunt destul de "bune" pentru a fi sacrificate unei entităţi în care aceştia îşi pun credinţa. Eu am deschis uşa containerului, urmând ca mai apoi să fug. Am lăsat-o să scape, dar ea nu a ştiut niciodată că am fost eu.

Nu reuşesc să spun nimic. Pe cât de şocat sunt, pe atât de rău îmi pare pentru faptul că eram pe cale să ucid un om care nu are nicio vină. Lydia nu ştie că el, de fapt, nu îi este duşman.

― Când o vei vedea pe Lydia, spune-i că îmi pare rău pentru dezamăgirea care am fost, murmură în timp ce se ridică de la pământ şi se îndreaptă de umeri. Şi mai spune-i că am observat-o fugind. Am observat-o facându-și o nouă viaţă. Ştiu că nu pot repara răul făcut, dar măcar trăieşte şi te are pe tine care să ai grijă de ea, continuă cu un zâmbet trist.

Încuviinţez, dându-i de înţeles că o să îi transmit Lydiei faptul că el nu este persoana pe care o credea.

― Iar acum ai face bine să te întorci acasă. Aici eşti pe teritoriul lor şi eşti norocos dacă nu te-au văzut încă. Pleacă, altfel vom muri amândoi, mai spune înainte să deschidă uşile de la intrare, poziţionându-se în dreptul acestora, dându-mi de înţeles că e timpul să plec. 

― Toate astea se vor termina, îi transmit înainte să mă îndrept spre maşina parcată chiar în faţa service-ului şi pot auzi cum acesta mormăie în spatele meu "Sper din tot sufletul să fie aşa.".