Barul de pe Bourbon Street VOL I

CAPITOLUL 18 - El trebuie să moară - PART 1 -

CADEN

Au trecut două săptămâni de la întâmplarea din Jacksonville şi de când Lydia s-a închis în ea, refuzând să mai iasă din casă. Singurele dăţi în care a acceptat să o facă fiind atunci când îl vizita pe Daniel la spital. Acesta, din fericire, şi-a revenit în scurt timp după operaţia în care i-au extras glonţul ce nu lovise niciun organ. 

Lydia, în schimb, după ce s-a asigurat că Daniel este bine, s-a baricadat în apartamentul ei, lăsându-mă să intru doar cu mari eforturi şi amenințări. A trebuit să o șantajez cu un psiholog ca să mă poată lăsa să mă apropii. Este într-o stare de şoc din care nu ştiu cum să o fac să iasă. Iar partea cea mai grea este că, în două săptămâni, nu am mai primit niciun semnal de la acele persoane. Este ca şi cum au dispărut. Îmi dau seama fără prea multe eforturi că ăsta este, de fapt, scopul lor. Nu vor să o omoare, vor mai întâi să o facă să o ia razna pentru că sunt nişte monştri cu probleme grave la mansardă şi asta este ceea ce fac ei. Continuă să o tortureze chiar şi atunci când ea este departe de aceştia.

Daniel acum ştie totul, iar asta l-a făcut să se îndepărteze de Lydia, îndurerat pentru că aceasta nu a avut destulă încredere în el cât să îi spună prin ce trecea. Dar ceea ce nu înţelege este că a avut un motiv bun să facă ceea ce a făcut. Voia să îngroape trecutul şi nu pot să nu o înţeleg. Am încercat şi eu să o fac. 

Acum mă aflu în faţa apartamentului ei, bătând pentru a nu ştiu câta oară în uşa acesteia, fără răspuns. Ştiu că este înăuntru. M-am obişnuit deja cu asta. Ştiu că îmi va lua ceva timp până să o fac să îmi deschidă.

― Lydia, ştii că nu o să plec nicăieri aşa că deschide uşa, îi transmit, dar după cum mă aşteptam, nu primesc un răspuns. Facem în felul următor pentru că văd că nu ai de gând să cooperezi: ori deschizi nenorocita asta de ușă și vorbeşti cu mine, ori o să o faci cu psihologul pe care l-am plătit deja să te bată el la cap. Tot ce trebuie să fac e să îl sun, continui, iar vorbele mele au efectul dorit pentru că după câteva momente o aud cum se apropie de usă, urmând ca mai apoi să o deschidă.

O privesc în ochi, iar inima mi se strânge în piept când observ durerea care se oglindeşte în aceştia. Nu o pot vedea aşa. Nu pot să o las să sufere în felul ăsta. 

O trag imediat mai aproape, strângând-o cu putere în braţe, iar după câteva momente de ezitare îmi răspunde, lăsându-și capul pe umărul meu. Fac câţiva paşi înăuntru, urmând să închid ușa în urma noastră şi o conduc spre canapeaua ei unde o fac să se aşeze, urmând ca mai apoi să o îmbrăţişez din nou. 

― O sa fie totul bine, scumpo, ai puţină încredere în mine. Nu va trebui să îţi mai fie frică, îi spun, iar ea îşi ridică privirea în ochii mei, fixându-mă cu o expresie din care nu reuşesc să înţeleg nimic. 

― Am încredere în tine, îmi spune, cuibărindu-se mai bine lângă mine. În ei nu am încredere. Nu ai idee cât de malefici pot fi. 

― Stiu de ce sunt în stare aceştia, dar de tine nu se vor mai atinge. Prefer să mor înainte să permit asta, îi spun, iar ea se cutremură uşor.

― Nu vreau să ţi se întâmple ceva, îmi spune cu vocea răguşită, iar eu îi depun un sărut lung pe creştet. 

― O să fie totul bine, o asigur. Dar tu mi-ai face treaba mai uşoară dacă mi-ai spune tot ceea ce ştii despre ei. Orice detaliu ne poate ajuta să îi prindem, spun, privind-o în ochi. 

― Nu este doar o organizaţie de trafic de organe, spune ea, iar pe parcurs ce vorbeşte  începe să tremure din ce în ce mai tare. Este o sectă satanică sau ceva de genul.  Ei au impresia că dacă fac ceea ce fac, dacă ne iau organele şi le vând bogaţilor din listele de aşteptare, urmând ca mai apoi să ne ucidă, vor primi ceea ce vor de la univers. Iar când îşi ucid victimele, nu le ucid pur şi simplu, le sacrifică într-un mod oribil. Am văzut cum au făcut asta unei fete. De asta şi tatuajele. Acel desen înseamnă ceva sacru pentru ei. Este semnătura credinţei lor. 

Felul în care tremură acum mă face să mă înjur de unul singur pentru faptul că pun mai multă presiune asupra ei decât ar trebui.

― E în regulă, îi spun, mângâindu-i părul lung şi moale. Îţi promit că toate astea or să se termine. Poţi să te opreşti dacă asta îţi face rău.

Clătina brusc din cap, dându-mi de înţeles că vrea să vorbească. Îşi doreşte să se descarce.

― Cum ai fost prinsă de ei? o întreb, iar ea îşi trece o mână prin păr, agitată.

― Era un tip cu care  umblam acum câţiva ani. Eram foarte naivă pe atunci. El avea tatuajul, dar nu mi-a spus niciodată semnificaţia acestuia. Se numeşte Mikael Roth. Părul blond, lung, ochi albaştri. Nu puteam să nu pic în plasa lui. Eram incredibil de idioată. El era încântător, ştia exact cum să mă manipuleze şi să mă facă să cred că ţine la mine.

După felul în care vorbeşte despre el, îmi dau seama că este cel din poza pe care am găsit-o online.

― Mi-am dat seama că mă folosea doar pentru a avea informaţii despre mine şi a mă lăsa pe mâna lor. Îmi spusese că mă va duce acasă la ai săi, când, de fapt, m-a dus în locul unde m-au măcelărit, continuă aceasta printre suspine în timp ce îşi ridică tricoul, lăsându-mă să văd cicatricea de pe spate.

Deşi bănuiam că o are, şocul este incredibil de mare. Imaginea mă zdruncină din înterior şi o ură de nedescris pentru Mikael se instalează înăuntrul meu. Am de gând să îl omor cu mâinile mele pe nenorocit.

― Un singur lucru mai trebuie să îmi spui, Lydia. Apoi nu va mai fi nevoie să te gândeşti vreodată la asta. Unde pot găsi javra? 

Privirea speriată pe care mi-o aruncă acum îmi arată cât de puţin mă cunoaşte. Îi este frică pentru mine, când, de fapt, Mikael va ieşi rănit din toată povestea asta. 

― Nu te poţi lupta cu ei! îmi spune, urmând ca mai apoi să îmi prindă obrajii în palmele calde. Te rog, nu face o prostie!

Îi prind la rândul meu mâinile şi le strâng uşor, oferindu-i un zâmbet încurajator.

― Nu trebuie să îţi faci griji pentru viaţa mea, ci pentru a lui. Spune-mi unde aş putea să îl găsesc.

Mă priveşte momente întregi, lungi, urmând ca după atâta vreme de ezitare să ofteze.

― Când l-am văzut ultima dată, încă lucra la un service de motociclete în Atlanta.

Ah, deci să înţeleg că traficul de organe şi loialitatea faţă de Satana e doar o muncă part-time.

Îi zâmbesc din nou Lydiei, mulţumindu-i pentru încredere şi mă ridic de pe canapea, îndreptându-mă spre uşă, având în minte un singur scop la momentul de faţă. Să îl omor pe Mikael pentru ceea ce i-a făcut ei.

Înainte să părăsesc încăperea, Lydia mă prinde de braţ şi mă opreşte în loc, repezindu-se spre gura mea, luându-mă prin surprindere cu un sărut cald şi umed. Nu durează mult până când să îi răspund şi o lipesc de mine, prinzându-i chipul în palmă şi adâncind sărutul. Buzele ei au gust de mentă și ciocolată, ceea ce mă înebuneşte. O trag din ce în ce mai aproape până când ajung să o sufoc cu strânsoarea mea. Abia acum îmi dau seama cât de nevoie aveam de asta. Cât de dor îmi era de buzele ei.

Am nevoie de ea. Şi sunt pregătit să sar în foc doar ca să ştiu că ei îi e bine.

Când ne îndepartam unul de celălalt, îmi dau seama că respiraţiile noastre au acelaşi ritm haotic. Ochii ei acum sclipesc de viaţă şi pare fericită pentru o clipă. Îi zâmbesc larg înainte să o mai sărut o dată pe frunte, urmând ca mai apoi să merg să îmi îndeplinesc misiunea.

Atlanta este departe, dar nu suficient cât să îmi sufoce dorinţa de a sparge o ţeastă. Şi deşi ştiu că risc multe făcând ceva împotriva legii, nu mă pot abţine. Nenorocitul i-a distrus viaţa Lydiei. Nu îl pot lasă să mai distrugă pe altcineva. El trebuie să moară.