Barul de pe Bourbon Street VOL I

CAPITOLUL 10 - Beverly Evans

CADEN

Sunt în biroul lui Clark, așteptând ca acesta să își facă apariția. M-a sunat în urmă cu o jumătate de oră să îmi spună că mă așteaptă aici, dar evident, nu și-a respectat planurile. Are obiceiul de a se face așteptat, ceea ce mă enervează teribil.

Drept pedeapsă, îmi ridic picioarele pe biroul lui ce strălucește de curățenie, zâmbind larg la gândul că nu o să îi facă deloc bine la inimă imaginea. Îmi încrucișez brațele la piept, cu privirea în tavan, răsuflând prelung. Arunc o privire spre ceasul de la mâna stângă. Au trecut deja patruzeci de minute de când îl aștept.

Chiar când sunt pe cale să părăsesc biroul, aud ușa din spate deschizându-se, iar mult așteptatul meu șef mă onorează, în sfârșit, cu prezența acestuia.

― Știi, eram pe cale să mă duc să îmi iau o cafea. Puteam și să adorm aici, îi spun, iar el își strânge buzele într-o linie dreaptă, evident frustrat, când îmi vede picioarele cocoțate pe minunatul lui birou.

Se îndreaptă spre mine, așezându-se pe scaunul din față și împreunându-și palmele, semn că e pe cale să vorbească despre ceva serios.

― Trebuie să te duci tu să îi interoghezi pe cei trei indivizi care controlau depozitul ăla, spune, urmând ca mai apoi să ofteze zgomotos. Și dă-ți jos picioarele alea afurisite de pe biroul meu înainte să ți le amputez!

Îmi arcuiesc sprâncenele, curios, urmând ca mai apoi să adopt o poziție mai decentă.

― De ce eu? întreb, iar el clatină din cap în timp ce se uită lung la niște hârtii.

― Poate că tu ai mai multe șanse să îi tragi de limbă, îmi răspunde, fixându-mă cu privirea. Avem o problemă, Atlas. Pe o parte, faptul că am aflat de acel depozit e un lucru bun pentru că, în primul rând, ați salvat-o pe Stephanie de la moarte, iar în al doilea rând, am reușit să îi arestăm pe cei trei membri ai organizației. Dar partea proastă e că am activat semnalul de alarmă pentru ceilalți. Șansele să înaintăm cu investigațiile scad pentru că ei își iau măsuri de precauție acum, iar nemernicii ăștia trei nu vor vorbi. Ajung să cred că, de fapt, nu i-am luat noi prin surprindere, ci ne-au luat ei pe noi. Ăstora le convine o celulă.

Mă încrunt, confuz, încercând să găsesc un sens.

― Spui că, de fapt, descoperirea lor a fost premeditată?

― Poate că vor să ne facă să credem că am înțeles totul, când de fapt nu știm nimic. Nu știm cu ceea ce avem de a face. Nu cunoaștem cazul la adevărata sa valoare. Poate că e mai mult decât credem. Adică, până la urmă, nu sunt niște amatori, dacă s-au lăsat prinși, înseamnă că au vrut asta. Ceea ce mă face să cred că depozitul e doar de fațadă.

Chiar când sunt pe cale să spun ceva, ușa din spatele meu este trântită pentru a doua oară un ultimele zece minute și aproape că înjur cu voce tare când sunetul mă face să tresar.

Dave, unul dintre colegii mei dă buzna în biroul șefului fără ca măcar să anunțe, dar expresia lui nu pare să dea de înțeles că lipsa bunelor maniere e cea mai mare problemă în momentul ăsta.

― Ce naiba? întreabă Clark, iar acesta îi întinde un dosar înainte să apuce să îl tragă cum se cuvine de urechi.

― Cred că e totul organizat. Nu știu cât sens are să îi interogăm pe cei trei, ei vor să ajungă, de fapt, în spatele gratiilor. Numele lor sunt false. Provin, de fapt, din Georgia și au fost cu toții arestați înainte. Au fost la rece timp de 4 ani pentru crimă, urmând ca mai apoi să fie scoși în condiții ciudate.