Barul de pe Bourbon Street VOL I

CAPITOLUL 21 - "A transmite un mesaj"

CADEN

Când mă trezesc, lumina puternică care provine din dreptul ferestrei mă face să scot un mormăit iritat. Zâmbesc atunci când o văd pe Lydia care tocmai ce se urcă deasupra mea şi îmi depune săruturi scurte be buze.

O prind rapid în braţe înainte să se retragă şi o răsucesc asfel încât să ajung eu deasupra ei şi îmi îndrept buzele spre pielea gâtului său unde o sărut, urmând ca aceasta să se foiască neliniştită sub mine. 

Am aflat care e punctul ei sensibil şi nu am de gând să pierd nicio ocazie de a îi arăta asta.

Chicotesc când o vad cum se înroşeşte în obraji şi o ridic în şezut, trecându-mi degetele prin părul ei incredibil de moale şi de parfumat. 

― Ţi-e foame? mă întreabă ea în timp ce îşi înfăşoară braţele subţiri în jurul gâtului meu, iar eu încuviinţez frenetic din cap, urmând ca mai apoi să încerc să o sărut, dar aceasta mă îndepărtează cu o expresie confuză pe chip. Pentru că am pregătit micul dejun, continuă aceasta, iar eu îmi arcuiesc sprancenele, oftând uşor înainte să o las să se ridice. 

Mă aşteptam la altceva. În niciun caz la micul dejun.

O privesc precum un căţeluş plouat cum se îndreaptă spre bucătărie, singura chestie care o acoperă fiind tricoul meu care, deşi pe ea arată de parcă ar fi o rochie la cât de larg îi este, nu încetează să mă înebunească. Arată incredibil de bine şi uneori mă întreb dacă e conştientă de frumuseţea sa. 

Scot un mormăit ciudat, încercând să îmi ţin în frâu dorinţa de a o ridica acum pe sus şi a o duce, din nou, în pat. Nu ştiu cum se simte și dacă i-am făcut mai mult rău decât a lăsat să se vadă. Nu ar trebui să o mai ating înainte de a mă asigura că nu o doare nimic.

O îmbrăţişez strâns atunci când se opreşte în bucătărie în dreptul filtrului de cafea, iar ea zâmbeşte şi îşi lasă capul pe spate, sprijinindu-l pe umărul meu. 

― Te simţi bine? o întreb cu o urmă de îngrijorare în glas, iar ea îşi arcuiește sprancelele, întrebătoare. Te doare? continui, iar ea clatină din cap.

― Nu mi-ai făcut rău, Caden. M-a durut puţin la început, dar nu a durat mult, îmi spune, urmând ca mai apoi să toarne cafeaua în căni şi să îmi întindă zâmbitoare una.

Decid să o cred, sperând să nu mă mintă doar pentru a evita ca eu să mă simt prost. Şi chiar ar trebui să o fac. M-am comportat cu ea precum un animal, pe când ar fi trebuit ca prima  dată să fie ceva special pentru aceasta. Dacă aş fi ştiut că eram primul, probabil nu aș fi atins-o, având în vedere că nu era nici situaţia potrivită.

Pe tot parcursul dimineţii continui să o admir, simțindu-mă după tot acest timp, în sfârşit, fericit. Ea are efectul ăsta asupra mea şi nu o să încetez să îi spun asta de fiecare dată când am ocazia.

Înainte să îmi dau seama cum trece timpul de repede, mă trezesc că mai am aproximativ 20 de minute să mă pregatesc şi să plec la muncă. Este pentru prima dată când aș vrea să nu plec. O senzaţie ciudată, având în vedere că îmi iubesc munca. Nu m-a stresat niciodată programul. Dar bănuiesc că există o "prima dată" pentru orice. 

Înainte să plec, o strâng cu putere în braţe pe Lydia, aproape sufocând-o şi o sărut preţ de câteva minute întregi, de parcă ar fi ultima dată când o văd. Chipul acesteia se luminează de câte ori buzele noastre se unesc, ceea ce îmi dă o imensă stare de bine. Mă face fericit să ştiu că ea se simte bine cu mine. Şi voi face tot ce îmi stă în putință să continui să o fac să se simtă ca acum.

***

Când ajung la secţie, sunt chemat în biroul noului meu şef şi, deşi nu îmi surâde ideea, trebuie să mă conformez. Nu am gradul necesar de al trimite de unde a venit pe cel ce acum îi ia locul lui Clark. 

Aştept în acelaşi birou unde Clark obişnuia să lucreze şi o senzaţie de nostalgie mă acaparează. Înghit în sec, încercând să îmi iau gândul de la ceea ce s-a întâmplat. De la imaginea capului său retezat, aşezat într-o nenorocită de cutie de carton. Omul ăla nu mi-a fost doar şef, ci m-a tratat de parcă aş fi fost propriul lui fiu. M-a suportat atunci când nimeni nu ar fi făcut-o. A avut încredere în mine când nimeni nu mai avea. Nu ştiu cum să fac să accept faptul că acum, un altul îi ia locul. 

Uşa de la intrare se deschide brusc, scoțându-mă din transă şi mă întorc spre bărbatul care acum îşi face apariţia.

Acesta îmi zâmbeşte scurt, înainte să se poziţioneze în faţa mea. Observ că nu se așează pe scaunul său, ceea ce îmi dă de înţeles că, până la urmă, ştie cine a fost Clark pentru mine şi are un oarecare respect faţă de el, chiar dacă nu l-a cunoscut personal. 

― Aveţi nevoie de mine? întreb eu, încercând să ajung direct la subiect.

Nu suport introducerile. 

― Atlas, am auzit de tine. Ştiu că eşti unul dintre cei mai buni agenţi ai acestui oraş şi de asta am încredere acum în tine să îţi transmit un mesaj. 

Mă încrunt, confuz, asteptând ca el să termine ce are de spus, pentru că am început să am o oarecare reţinere când aud expresia "a transmite un mesaj".

― Un anumit muncitor la un service de motociclete ne-a apelat, spunând că tu ai să ştii despre cine e vorba.

Încuviinţez imediat, întrebându-mă care e treaba şi de ce Mikael ar fi sunat. 

― Ştiu despre cine e vorba, îi spun când văd că trage de timp. Ce voia să îmi spună? 

Acesta îşi strânge buzele într-o linie dreaptă, aparent îngrijorat de ceea ce urmează să îmi zică.

― Uite, ştiu că ai fost implicat în cazul acelei... secte... şi acum îmi fac griji că te-ai băgat cam prea mult unde nu ar fi trebuit. Nu era de competenţa ta să intervii în acest caz, mă trage el de urechi.

― De ce a sunat el? Implicarea mea în acest caz a fost aprobată de Clark, aşa că nu aveţi motiv să mă trageţi de urechi.

― Şi uite unde e Clark acum, îmi spune cu reproş, iar eu îmi abţin cu greu instinctul de a îl lovi în plină faţă pentru curajul pe care îl are. Tipul ăsta a sunat să te avertizeze pe tine şi pe o anumită Beverly că ei au plecat din Atlanta în căutarea voastră şi că dacă nu fugiţi acum, veţi fi morţi până la sfârşitul zilei! continuă el, iar eu îmi măresc ochii, simţind cum inima începe să îmi bată cu putere în piept şi primul lucru la care mă gândesc e Lydia şi la faptul că acum este singură, incapabilă să se apere dacă ei o ajung din urmă. 

Înainte ca el să mai apuce să spună ceva, o tai pe usă cu o viteză ce mă uimeşte până şi pe mine, ignorând faptul că tocmai am fugit de la muncă  după doar jumătate de oră de la începutul programului şi aş putea avea probleme. Nu îmi pasă. Tot ceea ce vreau în momentul ăsta e să ajung acasă şi să o văd pe Lydia teafără. Dacă i se întâmplă ceva, nu o să mi-o iert niciodată. I-am promis că o să o protejez, la dracu'!

Urc cât de repede pot pe motocicletă, accelerând la maxim în speranţa de a ajunge cât mai rapid acasă. Nu îmi pasă de mașinile din jurul meu sau de şoferii nervoşi care mă claxonează din cauza nebuniei mele. Nu mă pot gândi la nimic altceva în afară de Lydia.

Când ajung în faţa blocului, cobor în grabă, privind în toate părţile în căutarea unui detaliu care să îmi dea de înţeles că se întâmplă ceva aici. Dar totul pare în regulă, ceea ce mă linişteşte puţin.

Starea de linişte dispare însă când, intrând în apartamentul Lydiei, o văd pe ea la pământ, inconștientă.

― Lydia! urlu, disperat, aruncându-mă lângă aceasta care nu reacționează deloc. Privesc speriat cum o rană în dreptul capului sângerează îngrijorător de mult şi o iau în braţe, strângând-o cu putere, pregătit să sun după ajutoare.

Dar nu apuc să scot telefonul din buzunar, căci simt o prezenţă în spatele meu. Înainte ca măcar să mă pot întoarce să văd despre cine e vorba, un obiect dur mă loveşte în cap, iar ultimul lucru pe care îl mai aud e o voce extrem de familiară.

― Ai promis că pe el îl vei lăsa în pace!