România și Moldova sunt frați (România) și o soră (Moldova) care mereu o să îi auzi făcând glume la adresa altor țări, și chiar a lor câte o dată.
Mai intră și in buclucuri care ar putea provoca o ceartă, dar ajung să rezolve totul având la sfârsit...
A doua zi, de dimineață, după ce România și Moldova au fost fugăriți și atacați de către Țigani, erau amândoi în bucătărie și își preparau câte o cafea. Deși, România purta un petic alb din trun motiv anume, iar Moldova avea buza spartă.
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
Pot să zic că amândoi au scăpat cu mult noroc de Țigani. După o vreme bună de stat, cineva a bătut la ușă. -Mă duc să răspund. A zis România. Dar mare greșeală, căci în momentul în care a deschis ușa, s-a trezit cu U.E. Era surprins, nu se aștepta să îl vadă pe U.E., deşi lângă el, se afla Ungaria cu limba scoasă la România. Deşi trebuia să se asigure că U.E. nu o prinde să facă chestia asta copilărească. -Bună ziua România. A salutat politicos și monoton U.E. -Um....Salut! De ce ați venit? Fiindcă nu prea cred că ați venit să mă vizitați de plăcere. -Am venit să i-au cei al meu! A răspuns Ungaria. -Cei al tău? Dar ce aș putea eu să îți iau, și să îți aparțină? -Ardealul.
La cuvântul acesta, România a rămas pietrificat.
-Scuză-mă.....al tău?! -Da, căci în momentul în care l-am câștigat la jocul de cărți, îmi aparține! -Și de ce o trebuit să vi cu U.E.? -El îți va arăta niște documente, care vor dovedi că efectiv, tu, deşteptul lumii, l-ai furat!
România se simțea mai mult insultat de faptul că Ungaria zicea că Ardealul e al ei decât de 'deşteptul lumii.'.
-România, e adevărat că ai furat Ardealul? Acesta find în posesia Ungarie? -O nu, nu, nu! -Atunci cine l-a furat, dacă nu tu? A întrebat Ungaria cu un ton revoltat. Dar ca și de obicei, România a găsit răspunsul perfect, și să fie și adevărat.
-Țiganii!
Amândoi, U.E. cât și Ungaria au rămas într-un șoc, și o uimire, că nu au zis numic timp de 7 secunde.
-E adevărat! Țiganii au luat Ardealul! A răspuns Moldova în apărarea României. -Mhm! Noi nu ne-am apropiat de Ungaria de loc, atunci când avea Ardealul.
În acel moment, brusc și dintr-o dată, Ungaria nu se mai aflase lângă U.E. știind că a greșit, încercând să ia înapoi Ardealul.
U.E. a oftat: -Deși, Ardealul e la tine acum, nu-i așa? -Uh....da. Da Ardealul e la mine. -De ce?? -Um...Păi vezi tu..... Țiganii mi l-au dat înapoi, ca și un act de prietenie!
U.E. m-ai că îi venea să își dea ochii peste cap.
-Tu te-ai auzit? Tocmai ai spus că Țiganii ți-au dat Ardealul ca act de prietenie! -Da! ..... Ce e greșit în asta?
România continua să pună întrebări idioate, știind prea bine că ce a spus nu are nici un sens. Deși, dacă făcea pe idiotul, știa că va scăpa de U.E. mai repede. Căci nimeni nu vrea să se certe cu un prost.
-România. Nu juca jocuri de genul cu mine. A spus U.E. într-un ton nervos, serios, și ca o voce de tată, care are grijă de mulți copii.
-Scuzați-mă că vă întrerup conversația, dar- -Chiar te rog! A zis România bucuros. -Dar... Ce? A întrebat nedumerit U.E. -Dar, eu și fratele meu. Nu avem nici o idee, unde vrei să ajungi cu discuția. Așa că, vă urez o VIAȚĂ, nu o zi, căci o VIAȚĂ, bună.
Imediat după asta, a închis ușa, lăsândul pe U.E. afară. El nici nu a mai încercat să îl contacteze pe România, semn că a renunțat, și că a ajuns la capătul puterilor.
~După vreo.....um...câteva ore~
România și Moldova se îndreptau înspre o zonă periculoasă, o zonă primejdioasă, o zonă prin care nimeni nu ar trece, nu mai și nu mai dacă e cu adevărat, necesar.
Se îndreptau spre.... o stradă de Țigani. România avea la el o pungă de la LIDL, în care se afla ceva mâncare, iar Moldova.... ea mergea cu mâna goală, în buzunar.
Toți Țiganii de pe stradă se încruntau și rănjeau periculos. Moldova îi ignora. România pe de altă parte, era mai fricos de felul lui. Cum tot umblau și se îndreptau înspre ceva, în sfârșit, după un minut, ceea ce pentru România a părut a fi un an, au ajuns la un "palat țigănesc". Care, bineînțeles că nu era de loc, dar deloc gata, și tot ce era de acel 'palat', era betonul și cărămida din care era făcut. România a ajuns să fie împins de Moldova în 'palatul' respectiv. O dată ce au intrat, au fost întâmpinați de două cuțite, care zburară înspre fețele lor, ratândule fețele.
România în următoarea secundă a făcut stânga împrejur (România find stângaci în ambele sensuri) și era gata să plece, până când Moldova l-a tras de haine înapoi.
-Măi, măi, măi. Pe şine (cine) avem noi aci (aici)? -Pe nimeni, eu sunt nimeni, sunt nimeni, așa mă numesc! A spus România cu o voce parcă speriată. -Eu îs Moldova, iar el e România. Am venit cu mâncare, pentru înțelegerea pe care am făcut-o.
Cât ai zice pește, copiii au luat punga din mâinile României. Și fix pix în secunda doi, România a dispărut de acolo, așa cum a dispărut Ungaria de lângă U.E.
Moldova s-a trezit singură în 'palat'. Așa că imediat după ce România a dat un "eject" din palat, așa a făcut și Moldova.
În timp ce se întoarceau acasă, cei doi purtau o conversație: -Acuma pot să zici că e pace! -Eu zic că în sfârșit m-au lăsat în pace! -Oh hai fi serios! -De ce nu copilăros? -Ce- dar- ugh! Nu contează... -Dacă zici tu. Deși, eu cred că am irosit mâncare bună! Și, nu îi deajuns faptul că ne-au atacat, dar le m-ai dăm și mâncare?! -Hai mai bine să încheiem discuția, nu crezi? Ia spus Moldova României, acoperindui gura, ca să tacă.
După o vreme mai îndelungată, ajund și ei acasă. România și-a deschis telefonul, holbânduse îngrozit. Căci, pe ecranul telefonului arăta....
