Dragon al Cerului(in curs de editare)

Capitolul unu

Zăpada continua să cadă peste ruinele vechi CASE Galden. Frigul începea să se risipească, lăsând în urmă imaginea perfectă a unui peisaj de iarnă. Liniştea dansa pe ritmul fulgilor de zăpadă, răspândindu-se dincolo de orizontul îngheţat. Era o linişte plăcută, numai bună pentru meditaţie şi reflectat asupra a tot ce s-a întâmplat până acum.

Azi se împlineau două zile de când am fost găsită şi salvată de Sneew şi de soţia acestuia, Dimera. S-a dat o luptă grea până au reuşit să mă convigă să stau locului şi să mă calmez. La început am stat ghemuită în cel mai retras colţ al camerei în care m-am trezit, dar pe parcurs, după ce am realizat unde ma aflam, am început să mă obişnuiesc cu ideea că eu şi aceste persoane necunoscute s-ar putea să avem ceva în comun...poate să fim rude.

Le-am povestit tot ce ţinea de venirea mea în această lume şi despre cele întâmplate până acum. În primele minute, au tăcut, ascultând uimiţi relatarea mea, ca mai apoi bărbatul să se ridice şi să iasă val-vârtej din încăpere.

- Ayllin!

Numele meu suna ca o şoaptă purtată de vânt prin toate găurile din coloanele dărâmate, ajungând la urechiile mele ca o mângâiere blândă. M-am întors spre singura persoană care m-ar fi căutat în acest loc, privind-o ca pe o persoană pe care nu am văzut-o de mult. Părul alb îi încadra faţa palidă, camunflând-o între troienele de zăpadă. Pelerina îi flutura pe notele cântate de micile adieri. Singura culoare erau ochii: de un albastru sticlos.

I-am zâmbit şi, nepierzând contactul vizual, am coborât de pe movilă şi am păşit spre ea. Deşi o vedeam o dată la o oră sau poate mai devreme, atitudinea ei mă uimea de fiecare dată. Stătea dreaptă, cu capul ridicat şi bărbia înainte. Atâta timp cât Sneew nu era lângă ea, nu se încumeta să îşi lase bărbia sau privirea în jos. Ochii ei te sfrideleau, încercau să îţi găsească până şi cel mai mic secret. Vedea, analiza şi acţiona.

- Este timpul mesei! mă anunţă, vocea ei abia auzindu-se.

Odată ajunsă în dreptul ei, îmi întinse mâna. Am stat câteva clipe, privind-o. Care era treaba cu acest gest? L-a mai repetat de câteva ori în preajma mea. Ca să nu o rănesc sau să o fac să interpreteze altceva, am prins mâna întinsă. La contactul cu pielea palmei, degetele i s-au încleştat în jurul mâinii mele, strângând-o. Îmi aruncă un zâmbet vag şi mă trase după ea. Mă simţeam ca un copilaş mic, care se lăsa ghidat de mama sa şi încerca să nu o piardă şi totodată aveam acel sentiment bizar, cum că toate aceste lucruri erau greşite.

Treceam în linişte pe lângă ruine, monotonia peisajului acaparând liniştea din jur. Puteam să jur că, în acel moment, cineva ne urmărea. Poate doar mi se părea, dar acest sentiment mereu era prezent atunci când treceam prin această parte a satului.

- Deckstra vrea să discute cu tine după masă! vorbi Dimera, continuând să meargă spre singura clădire care mai stătea pe picioare.

Un val de fiori îmi străbătu coloana, făcându-mă să mă cutremur din toţi rărunchii. L-am văzut doar o dată, iar înfăţişarea lui m-a înspăiimântat. Am crezut că voi putea să plec de aici fără să-l mai întâlnesc, dar se pare că nu puteam ocoli acest lucru. Trebuia să mă văd cu el şi să purtăm discuţia care mă înspăimânta cel mai mult. Chestia care se putea numi "un fel de peşte" nu mi-a prins prea bine. Oare voi mai putea să mănânc şi eu ceva care să arate şi comestibil, dar să şi fie aşa?

Sala amenajată pentru mese era imensă. Începând de la intrarea care avea peste zece metrii în înălţime şi peste cinci metrii în lungine, până la cea mai mică piesă ce alcătuia grandioasa operă de pe tavan, totul era făcut din gheaţă. În încăpere se aflau patruzeci de mese aşezate perpendicular cu intrarea şi lungi până în capătul opus al sălii. La capătul fiecarei mese se afla un potir gol, învelit într-un material de un roşu pal. Din locul în care mesele atingeau peretele, stâlpi imenşi din gheaţă se înălţau de-a lungul peretelui, până aproape de tavan. La vreo patru metrii, înainte ca aceşti stâlpi să atingă tavanul, se despărţeau în mai multe bucăţi, tinzând spre mijlocul încăperii. Gheaţa subţire de pe tavan lăsa lumina să pătrundă în încapere, astfel creându-se un spectacol de umbre şi lumini.