Dragon al Cerului(in curs de editare)

Capitolul unsprezece

   Curioasă, l-am urmat şi am ieşit din cameră. Afară deja se întunecase, dar acest lucru nu mă împiedica să observ persoanele care treceau pe lângă noi. Urechile lungi şi statura lor de luptători îi făceau să pară o combinaţie între elfi şi spiriduşi. Dacă stăteam bine să mă gândesc, chiar erau adorabili. Eram în spatele dragonului, când mi-am dat seama că ne îndreptam spre cabană. "Ce căutăm aici?". Nu mi-a răspuns. A intrat în cabană şi eu l-am urmat, fără să mă gândesc.

   Aceeaşi atmosferă din Harry Poter: mese lungi, pline cu oameni care ori râdeau şi povesteau între ei, ori mâncau, dragoni micuţi zburând de la o masă la alta. Era desprins dintr-un basm, iar eu eram la intrarea în această bucăţică fantastică. M-am uitat prin încăpere, la persoane, şi atunci am realizat că toţi se uitau la mine, analizându-mă. Acest lucru mă stânjenea, era ciudat ca mai mult de cincizeci de persoane să te privească ca pe un exponat.

   Am înghiţit în sec şi l-am urmat pe dragonul conducătorului până la o masă. Era aceea masă care era perpendicular aşezată faţă de celelalte şi era goală. "Ce căutăm aici?", l-am întrebat, încercând să ignor privirele celor din jur. Înainte să-mi răspundă, am simţit cum ceva se strecură în spatele meu şi m-am întors.

- Tu! am şoptit, deşi şoapta a fost amplificată de zeci de ori, ajungând la urechile tuturor din încăpere, care acum ne priveau curioşi.

   "Mă bucur să vă reîntâlnesc, Dragon al Cerului!", mi se adresă, aplecându-şi capul spre pământ.

   La fel ca şi în cazul dragonului, i-am ridicat capul. Nu-mi plăcea când cineva, chiar dacă era o fiinţă din basm, se apleca în faţa mea, de parcă eram cine ştie ce persoană. Nu eram nici un nimeni, dar nici o entitate necesară supravieţuirii vieţii. M-am uitat în ochii dragonului. Era cel mai frumos albastru pe care l-am văzut: pur. "Tu erai?". Mi-a răspuns, mişcându-şi capul în mâinile mele. Deşi, în această încăpere, era micşorată de câteva ori, capul ei tot era mai mare ca palmele mele. I-am zâmbit.

   "Ayllin!"

   M-am întors...Pentru prima dată de când ne-am întâlnit, Echo mă strigase pe nume. Am făcut un pas spre el, dar mi-am adus brusc aminte de mica mea izbucnire şi de nevoia pe care am simţit-o atunci să îl am lângă mine, iar el acum îşi face apariţia? M-am strâmbat la el, apoi mi-am întors privirea spre dragonul albastru din faţa-mi.

   "Dragon al Cerului, avem de vorbit!", îmi spuse, trăgându-şi capul din palmele mele.

   Am înghiţit în sec. Expresia pe care o afişă mă speria, era serioasă.

*

   Fugeam. Fugeam de ceea ce trebuia să fie trecutul, prezentul şi viitorul meu. Voiam să mă ascund de el, să îl ignor, să-l...alung. Nu voiam să accept această faţă a prezentului, deoarece îmi este frică. Treceam pe lângă copaci, săream peste tufişuri şi peste ramurile căzute la pământ. Nci nu ştiam de unde mai aveam puterea să fug aşa, dar ce om nu şi-ar depăşi limitele pentru a fugi de ceea ce nu poate să accepte?

   Nu ştiu cum ar fi reacţionat alţii în situaţia mea, dar eu nu puteam face nimic, decât să fug. Poate scăpam de el...Pe cine păcălesc? Nu poţi scăpa de el, atâta timp cât face parte din tine, atâta timp cât acel "el" este chiar propria ta persoană. Eram o laşă, fugeam de mine însămi, dar nu voiam să accept ceea ce putea să fie o parte din mine...

   M-am împiedicat de o creangă şi am căzut, reuşind să dau cu faţa de pământul aspru, neacoperit al pădurii. Durerea nu a întârziat şi şi-a făcut apariţia, dându-mi de înteles că, undeva, m-am lovit destul de rău, dar am ignorat-o. Nici măcar această durere nu putea să-mi ia gândul de la cele petrecute acum câteva ore. M-am târât până la cel mai apropiat copac, sprijinindu-mă de el. Acum puteau să vină cu miile, să mă bată, înjure, nu-mi mai păsa. Pentru un moment voiam să rămân doar eu şi gândurile mele.