Dragon al Cerului(in curs de editare)

Capitolul șaptesprezece

Ce mă fac? Ce trebuia să fac? Aveam doar două variante evidente și nici una nu reprezenta cea mai bună cale de scăpare. Prima era aceea de a-mi lua tălpășița, dar mă puteau prinde. Nu știam dacă sunt buni la urmăritul printre obstacole, nu știam nimic despre ei. Nu le-am văzut nici fețele. A doua era să îmi iau inima în dinți și să îi confrunt, dar și această variantă avea dezavantajele ei. Puteau să facă parte din categoria celor de care trebuia să mă feresc...

Ce puteam să fac? Îi auzeam cum râd și vorbesc între ei. ÎI simțeam acolo, în spate, relaxați și se apropiau de parcă aveau tot timpul din lume pentru asta. Am înghițit în sec, încercând să compar avantajele și dezavantajele ambelor variante. Când am ales că fuga era cea mai bună cale, un zgomot, asemănător unui urlet chinuit, străbătu întreaga pădure, instalând liniștea. Simțeam prezența celor două persoane, dar la fel ca și mine, stăteau pe loc și încercau să-și dea seama ce a fost și de unde a venit.

Picioarele mi-au încremenit și nu voiau să se miște, iar asta nu era de bine. Alt urlet, dar mult mai puternic, se auzi mai de aproape. Încercam să îmi dau seama unde era, dar nu mă puteam concentra. Auzeam sunete din toate părțile, care mai de care mai intense și mai enervante. Ajunsesem în momentul în care nu mai știam pe ce să fiu atentă și pe ce nu. Mă durea capul îngrozitor, iar vederea mi se încețoșă brusc. Vedeam totul în ceață...vedeam cum un obiect mare și negru trecu pe lângă mine, la o distanță de câțiva centimetrii și se repezi spre cei din spate.

M-am întors speriată, încercând să percep ce tocmai se întâmpla. O creatură ca cea care m-a atacat mai devreme, doar că mult mai mare, îi ataca pe ei acum. Aceștia nu ezitară, ferindu-se de atacurile bruște ale creaturii. Cel cu capa aproape albă se împiedică de o creangă și căzu pe pământ. Creatura fusese atrasă de zgomotul prăbușirii și se repezi spre el. În acest timp, celălalt apucă o creangă ascuțită și fără să ezite, i-o înfipse creaturii prin spate.

Creatura căzu cu un ultim strigăt de agonie pe pământ. Ridicându-se, băiatul își scutură hainele. Îl vedeam cum rânjea. Îl simțeam...Deși îi vedem fața în ceață și nu îi distingeam mai deloc trăsăturile, doar faptul că rânjea, mă înspăimânta. O viață a fost luată sub ochii lui, iar el era bucuros. Cel care ucise ridică bățul și, cu o ușurință de nedescris, linse vârful îmbibat în sânge. În momentul acela, inima începu să îmi bată, capul să îmi pulseze și mai tare. Erau...Sunt nebuni. Au ucis atât de ușor și acum se bucurau de fapta lor.

Momentul în care s-au întors spre mine mă făcu să-mi revin în fire. Eu eram următoarea. Am luat-o la fugă, știind că și ei erau în urma mea. Îi puteam simți. După vreo cinci metri, am cotit la dreapta, sprijinindu-mă pentru o secundă de trunchiul unui copac. Tot îi simțeam, mă urmăreau. Am continuat să fac întoarceri bruște din trei în trei metri, sperând că unul dintre ei să alunece și să-mi curme suferința.

Simțeam cum tot sângele îmi circula rapid prin corp, inima era unde în gât, bătându-mi. Un zgomot estompat mă făcu să vreau să țip de fericire. A cazut! Voiam să mă întorc, dar asta însemna să mă opresc. Nu puteam să risc, așa că am continuat să alerg, deși simțeam că în orice clipă aveam să cad.

M-am prăbușit la baza a ceea ce a mai rămas dintr-un copac, într-o poiană întunecată. Îmi era cald și nu puteam să respir normal. Vederea începea să îmi revină la normal, acea perdea de ceață înlăturându-se. Trăgeam aerul în cantități enorme, lacome, lăsându-l la fel de rapid să îmi părăsească corpul. Îmi trebuia oxigen. Adrenalina încă se juca prin corpul meu, amintindu-mi circumstanțele în care mă aflam.

Câteva lacrimi își găsiră liberatatea și se rostogoliră pe obrajii pătați de murdărie. În astfel de momente, tot ce voiam era să fiu acasă, în brațele mătușii și a verilor mei, înconjurată de acea iubire și atmosferă familiară. Îmi era dor de ei și regretam nepus de mult că am plecat atunci. Voiam acasă.

Am început să plâng. Eram un nimic, o intrusă în această lume. Nici măcar nu știam dacă era adevărat. Poate eram într-un spital de nebuni și eu îmi imaginam toate astea, poate eram în comă sau poate...poate eram moartă.

Bum!

Ce-a fost asta? Am închis ochii, încercând să mă calmez. Eram agitată și asta nu era bine. Deveneam paranoică, înnebuneam. M-am sprijinit pe mâini, încercând să mă ridic. Trebuia să îmi caut un loc sigur.

Bum! Bum!

Îngrozită, priveam de jur împrejur, sperând să îmi fi imaginat și de data aceasta. Nu aveam forța să mai fug și nici să mă lupt. Am scapăt de două ori, a treia oară nu cred că mai aveam același noroc.

Bum! Bum! Bum!

Nu mai puteam să stau! Aveau să mă prindă...

Între cei doi copaci gemeni, ascunsă de vederea celor curioși, pământul cobora într-o pantă abruptă. Pe de-o parte și de alta, movilele își păstrau aceeași înălțime, fiind acoperite de un strat gros de iarbă. Era una dintre cele mai bune ascunzători din toată pădurea asta blestemată. Era ferită de ochii curioșilor și ai pânditorilor, acest lucru oferind un efect surpriză. Singura cale de a putea să observi acest loc era să te holbezi din față.

Am înaintat, târându-mi pociorul după mine, precaută. Nu se auzea nimic. Mai rău nici că se putea. Eram obosită, aveam în piciorul drept ditamai gaura, din care cursese mult sânge. Pete mari și roșiatice erau impregnate pe materialul alb, colorându-l. Eram zgâriată pe brațe și pe picioare, durerea din piciorul stâng se înrăutățea, mă dureau încheieturile, iar pelerina mi-am pierdu-o undeva. Îmi era frig, iar din cauza pierderii masive de sânge, eram lipsită de vlagă, nu îmi puteam mișca degetele și nici gâtul nu mai răspundea ca lumea. Tremuram din toate unghiurile. Totul se întâlmplase atât de repede. Trădarea celui mai bun prieten, lupte, morți...Simțeam efectele acestor evenimente ca fiind reale. Erau reale.

Începând să plâng din cauza durerii și a lașității, m-am lăsat pe burtă. Micah avea dreptate, nu mă puteam descurca...Câteva clipe mai târziu, un foșnet îmi atrase atenția. Venea cineva!

- Nu pot să faci așa ceva! Nu poți să repeți aceeași greșeală ca și ei!

Vocea era una feminină. În tonul ei se găseau mai multe stări, printre care spaima sș neliniștea.

- Știi că nu avem de ales!

O voce cunoscută...am mai auzit-o, dar unde? A cui era? Mi-am închis ochii, încercând să nu fac nici cea mai mică mișcare.

- Dar..

Pauză...

- Asta înseamnă trădare! Nu poți să faci așa ceva! Veți fi ca ei, niște criminali, țipă femeia.

Liniștea se lăsă preț de câteva minute. Trădare? Despre ce vorbeau?

- Știu! răspunse, în sfârșit, bărbatul. Dar dacă nu facem asta, blestemul își va relua cursul! Nu putem permite asta!

Vocea bărbatului era undeva pe scara frustrării. Se pare, din ce spuneau, că era unica opțiune: trădarea. Dar care era cauza? Pe cine trebuiau să trădeze? Și de ce?

- Asta înseamnă să omori un Dragon al Cerului! protestă femeia, teama citindu-se în vocea ei.

- Dacă nu o facem, noi vom fi cei care vor muri! Și știi la fel de bine ca și mine!

Eu...Eu trebuia să mor? Cineva mă voia moartă, din anumite motive...cineva dintre concurenți.