Dragon al Cerului(in curs de editare)

Capitolul unsprezece

- Dă-mi drumul! am țipat, încercând să mă eliberez din strânsoarea bărbatului.

Acesta mă trăgea într-un mod violent peste cadavrele lăsate în urmă. Mă ducea înapoi spre clădirile Yehai și totul din ordinul sjin-ului Galden. Când am aflat, sângele mi s-a urcat la cap și îmi venea să țip, dar m-am abținut. Nu aveam timp pentru mofturile mele. Lumea aceasta era atacată și toată lumea încerca să ajute la salvarea ei.

A fost vina mea că el a apucat să mă prindă, deși știam că Herian și Deckstra nu vor sta cu mâinile în sân și vor privi ce aveam să fac. Știam că vor încefca să îmi controleze mișcările, mai ales că dragonii Morții atacau. Bărbatul, unul dintre gardienii luați de Deckstra, își concentră atenția asupra unei lupte petrecute în stânga noastră. Am profitat de neatenția lui și am reușit să mă eliberez și să o iau la fugă. L-am auzit bolborosind, apoi strigându-mă.

- Nu-i timp! am strigat și mi-am reluat drumul spre piață.

Din cauza lor, Echo nu mai era lângă mine. A fost trimis să ajute în nucleul acțiunii. "El nu poate opri asta!", am țipat în gând. Trebuia să-i avertizezz pe dragonii de lângă mine. Nu voiam ca aceștia să se bage în treburile mele și să apropie termenul limită.

"O priveam stupefiată pe femeie, încă încercând să diger conversația. Mi-am proptit mâinile în pământ pentru a mă sprijini și am înghițit nodul din gât, pentru a-mi găsi cuvintele. Mi se părea chiar aberantă situația și nu știam dacă să o iau a bună sau nu.

- Glumești, nu? am întrebat-o, vrând să mă asigur. Trebuie să glumești! am continuat sigură pe mine, fără a o mai lăsa să îmi răspundă.

Am început să râd. Nu găseam deloc amuzantă situația, dar nu voiam să îi dau șansa să mă oprească din a mă convinge eu însămi că totul era doar o glumă de prost gust. Auzi la ea!

Cu ochii înlăcrimați am privit-o. Zărindu-i seriozitatea din ochi, râsul mi s-a oprit brusc, transformându-se în plâns. Nu puteam să fac asta! Nu aveam cum să renunț la tot ce însemna eu și să mă las pe mâna celor care m-au făcut să comit atâtea lucruri și din cauza cărora mi-am pierdut tot ceea ce însemna a fi uman. Femeia se întoarse spre mine și mă privi cu aceași privire pe care Deckstra mi-o arătase: una caldă, plină de milă și de speranță.

- A fi conducător, înseamnă să renunți la tine pentru alții. Să pui pe ceilalți mai presus și să nu uiți pentru ce lupți!

I-am susținut privirea, încercând să găsesc în ochii ei ceva care să-mi indice faptul că minte. Dar erau atât de puri și șopteau pe cuvinte mute numai adevăr. Lacrimile au început să îmi curgă șiroaie și, înainte să îmi dau seamă, plângeam mai tare ca niciodată.

- Nu pot să fac asta! Nu pentru ei!

- Asta este adevărat! Nu merită nimic, dar gândește-te la ceilalți. Elimină-i pe toți cei care au contribuit la schimbarea ta într-un monstru. Închide ochii! îmi ordonă.

Îmi era frică să îi dau ascultare. Avea să mă convingă că trebuia să renunț la mine. Pentru totdeauna! Înainte să îmi dau seama, corpul meu mă trădă și ascultă spusele femeii. Oricât m-am împotrivit, nu mi-am putut deschide ochii. Puteam simți zâmbetul femeii; îmi ardea pielea.

- Îndepărtează-i pe toți! Ei reprezintă doar o parte din trecutul tău întunecat și acolo vor rămâne.

Ca prin minune, toate chipurile lor disparură, unul câte unul, aruncate în cel mai uitat loc al minții mele. Zburam într-un spațiu atât închis, cât și deschis al minții mele, acolo unde nu era nicio amintire atunci când aveam ochii închiși și nu exista niciun fel de distragere. Eram doar eu-ul meu lăuntric, întunericul minții mele și vocea îndepărtată a femeii.