Dragon al Cerului(in curs de editare)

Capitolul unu

   Razele soarelui se joacă pe alocuri, patinând liniştite pe suprafaţa limpede a apei. Păsările ciripesc, cântecul lor fiind ca o alintare pentru urechile mele, dar totodată trezește şi sentimentul de pustietate. Deschid ochii, încercând să mă obişnuiesc cu lumina trimisă de soare. Nu înțeleg ce se întâmplă. Nu ştiu unde sunt, nici ce caut aici. Mă ridic de pe iarba înţesată cu mici perle de apă şi analizez ce se întâmplă în jurul meu. Doar pădurea şi vieţuitoarele acesteia mă privesc ascunse şi, poate, râd de mine, de nedumerirea mea. Păsări mari, negre, ies din codru, înălţându-se spre bolta cerească. Privesc tăcută zborul lor. Cineva se apropie.

   Țâşnesc din locul lăsat la vedere şi mă pitesc în spatele unui tufiş. Pentru câteva minute, nu mă mișc, doar stau și ascult. Nimic! Totul este liniştit, de parcă doar eu sunt în acea pădure, lângă acel loc. Inima îmi bate tare, încercând parcă să iasă din mine şi să fugă. Şi eu vreu să fug cu ea şi ce n-aş fi dat să mă trezesc în siguranța aşternuturilor mele. Îmi închid ochii şi încep să număr până la zece pentru a mă calma.

   Încerc să mă calmez și îi deschid. Nu mă așteptam să zăresc doi ochi mari, galbeni, ce pândeau lacul, gata să-l atace. Încremenesc. Dacă mă vede? De ce pândește lacul? Şi de ce? Vreau să fug, dar picioarele îmi sunt ţepene. Am impresia că prind rădăcini. O adiere de vânt străbate aerul, împrăştiindu-mi părul pe faţă. Când văd întunecoasa culoare, tresar. Părul meu a căpătat peste noapte culoarea smoalei. Un ţipăt scurt îmi părăsește corzile vocale, mare greşeala. În clipa următoare, sunt doborâtă la pământ.

   Ceva mă apasă pe piept, parcă voind să-mi scoată tot aerul din mine. Îmi pun mâinile pe obiectul care îmi presează plămânii şi simt solzii ca de peşte zgâriindu-mi pielea palmei. O voce ascuţită răsună foarte violent, zgâriindu-mi timpanul. Las ghiarele să mi se înfingă în piele şi îmi astup urechile cu palmele, ţipând la rându-mi din toți rărunchii. Capul începe să-mi zvâcnească şi nu mai pot să-mi aud gândurile.

   "Las-o!"

   O voce de copil, de băiat mai exact, îmi traversează capul. Nu ştiu cine e, dar mă simt în siguranţă. Percep accentuarea durerii ca pe o lamă adânc înfiptă, totul din jurul meu încetează să se mai mişte. Nu mai receptez nimic, totul stagnează în jurul meu, totul înafara bătăilor inimii. Urechile mi se înfundă şi simt cum pierd oxigenul. În scurt timp, îmi pierd cunoştința.

   Capul îmi zvâcnește, ţintuindu-mă pe suprafaţa tare pe care sunt aşezată. De cum deschid ochii, remarc faptul că nu sunt singură. O creatură, de mărimea unui bichon adult, ciudată, doarme liniștită cu capul pe pieptul meu. Primul lucru pe care îl observ sunt urechile lungi cu vârfuri ascuţite, apoi botul lung ca cel al lupilor. Cu buricele degetelor, îmi plimb mâna de-a lungul botului până la ceea ce seamănă cu umărul creaturii. Pielea este fină ca a unui bebeluş, dar cea de pe labe pare acoperită cu un soi de solzi.

   Îmi ia ceva timp să-mi amintesc ce s-a întamplat. Speriată ca de bombe, mă ridic, trântind creatura adormită de pe mine, pe podea. Trag de bluză în sus şi analizez şănţuleţele roşii de pe piele. Sunt destul de adânci şi nu de mult făcute. Cu bluza încă ridicată, aud un fluierat. Îmi învârt privirea prin încăpere până când dau de umbra unei persoane.

- Dacă voiai să te schimbi, trebuia să îmi spui să ies! Spune aceasta amuzată.

   Speriată, mă dau un pas în spate, dar ceva mă împiedic de ceva şi cad pe suprafaţa pe care m-am trezit. Contactul nu a fost prea plăcut, mai ales din cauza zgârieturilor care, se pare, se întindeau şi de-a lungul spatelui. Încercând să nu îmi provoc singură şi mai multă durere, dau să mă ridic, dar o forţă mă trântește la loc. Un miros mentolat mă izbește în faţă, aproape inundându-mi tot spaţiul.