Kyan [FINALIZATĂ]

CAPITOLUL 30

Kyan

Când eram mic mi se părea normal să-mi mint bunica, pentru că atunci credeam că ea nu va afla niciodată că o mințeam. Dar de atunci, timpul a trecut, iar eu am crescut, și se pare că am devenit un mincinos și mai mare decât eram în copilărie. O mințisem pe Ayla, iar acum adevărul tocmai a ieșit la iveală.

Amândoi ne privim în tăcere unul pe altul, de parcă asta ar putea schimba adevărul care, din nefericire, a fost descoperit.

Am vrut să fiu eu cel care-i spune Aylei despre leucemie, dar se pare că soarta  nu prea ține cu mine. Adevărul e că am fost un laș încă de la bun început, și poate dacă nu m-aș fi îndrăgostit de ea, și nu mi-aș fi dorit un viitor alături de ea, poate i-aș fi spus. Sau poate n-ar mai fi trebuit, pentru că oricum avea să iasă din viața mea și să n-o mai văd vreodată.

Aștept oripilat o reacție din partea ei, dar, în continuare Ayla nu se mișcă. Nici măcar nu schițează vreo expresie. Singurul lucru pe care îl face e să mă privească și să plângă. Nici eu nu știu ce să fac, sau să spun, așa că tac, chiar dacă de data asta tăcerea nu va rezolva nimic.

— De când? aud întrebarea ei, și nu sunt sigur că înțeleg pe deplin ce vrea să spună.

Continui să tac, pentru că dacă aș vorbi în clipele astea, poate aș începe și eu să plâng.

— De când ai leucemie, Kyan? mă întreabă Ayla din nou de data asta mai tare.

— De aproape un an, spun și simt cum tot aerul acumulat în plămâni stă să-mi iasă dureros din piept.

— Aveai de gând să-mi spui și mie, sau am fi trăit cu asta toată viața?

— Voiam să-ți spun la un moment dat, dar după toate cele întâmplate azi am decis să nu-ți spun încă. Jur că nu știu cum au ajuns pastilele aici. De obicei le puneam bine, spun și după ce vad expresia de pe chipul ei regret imediat tot ce am zis mai devreme.

— De obicei îmi ascunzi lucruri, ca și cum nu m-ai cunoaște, și n-ai știi că îți vreau binele. În ce stadiu ești, Kyan?

— Doi, răspund simplu.

N-are rost să mai lungesc povestea prea mult, sau s-o înfurii pe Ayla și mai tare. Faptul e deja consumat, fie că-mi place sau nu să admit asta.

Suspinele Aylei sunt singurul sunet ce se aude în bucătăria cufundata în tăcere. Aș vrea să mă apropii de ea acum, dar nu știu la ce să mă aștept din partea ei. O vreau aici lângă mine, dar poate ca ea după toate astea nu va mai vrea să fie cu mine. Poate că va pleca la fel ca restul persoanelor din jurul meu. Sau poate că toate astea sunt doar în capul meu, pentru că îmbrățișarea ei spune mai multe cuvinte decât vreau sa aud în clipa asta. Ma surprinde și pe mine gestul ei, dar îi răspund la îmbrățișare.

Pentru ca amândoi avem nevoie de asta.

Pentru ca amândoi avem nevoie unul de celalalt. O știe și ea și o știu și eu.

— Nu ești singur în asta, Kyan. Bine? îmi spune ea cu fața îngropată în tricoul meu. Știu ca ai fost respins de toți, și acum îmi dau seama prin tot ce ai avut de trecut, dar eu îți promit că n-am să te las singur în asta. Doar dacă îmi vei promite că o să trăiești.

Te rog să nu mori, e singura frază care-mi vine acum în minte, cuvintele astea trimițându-mă într-un trecut ce acum mi se pare extrem de îndepărtat. Un trecut din care Ayla nu făcea parte, dar mi-aș fi dorit să facă. Pentru că, poate, azi lucrurile ar fi stat altfel.