Kyan [FINALIZATĂ]

CAPITOLUL 1

Kyan

De când am aflat că am leucemie, spitalul e locul care îmi provoacă cea mai mare greață. Vin aici de două ori pe săptămână doar pentru a o face fericită pe Maddison. Nu e ca și cum m-aș vindeca într-un mod miraculos, însă ea nu trebuie să știe asta.

S-au schimbat multe lucruri în ultimul an. Părinții mei și-au dat seama, așa dintr-o dată, că sunt mult prea în vârstă ca să aibă grijă de fiul lor bolnav, iar eu din clipa aceea am tăiat orice legătură pe care o mai aveam cu aceștia. Nu puteam rămâne sub același acoperiș cu ei, așa că m-am mutat, însă durerea nu a dispărut, și cred că nu o va face vreodată.Trebuie să învăț să trăiesc cu ea, chiar dacă pare imposibil.

Taxiul oprește în fața intrării spitalului, excat atunci când la radio se auzea piesa Demons de la Jacob Lee. Plătesc șoferului și ies din mașină, ridicându-mi privirea spre clădirea impunătoare a spitalului. Înălțimea construcției mă face să amețesc, și să-mi dau seama de ce mă aflu aici și de această dată.

Fără vreo tragere de inimă intru în spital, și imediat de cum pășesc înuntru simt acel miros insuportabil de dezinfectant și clor. Știu exact cabinetul în care trebuie să ajung, însă de fiecare dată când ajung aici, parcă ceva mă împinge înapoi și mă face să renunț. Și tot la fel de bine nu înțeleg cum de nu am reușit niciodată până acum să sar peste vreo ședință de chimioterapie, să-mi fac bagajul și să plec din orașul ăsta care nu mi-a mai oferit nimic în ultimul timp.

Înaintez pe holurile spitalului spre cabinetul doctorului, și când ajung acolo bat nesigur la ușă. Inima stă să îmi sară din piept, și nu știu de ce naiba simt asta chiar acum după șase luni de când vin aici. De pe partea cealaltă aud glasul doctorului, și confirmarea faptului că pot intra la analizele săptămânale.

Locul mi se pare dureros de familar, dar cu toate astea, tot mă trec fiorii de fiecare dată când pășesc pragul cabinetului.Vin aici de mai puțin de șase luni, deși boala mea a stagnat în ultimul timp. Adevărul e că mi-am acceptat de mult soarta, și că nu știu dacă cineva va putea vreodată să-l schimbe. Am început să cred că totul va rămâne cum e acum, așa că nu mai am vreo speranță cu privire la vreun viitor. Kyan în viitor nu exsită.

De fiecare dată când vin aici, totul se întâmplă la fel: mi se ia sânge,se duce la laborator spre analizare, iar apoi se trece la partea cea mai chinuitoare și dureroasă, chimioterapia. Din fericire,eu nu am intrat în acel program de chimioterapie severă, pentru că boala mea nu e într-un stadiu foarte avansat, însă durerea tot acolo e. Și nu cred că va dispărea vreodată.

Ar trebui să fiu mai optimist în ceea ce privește boala mea, dar adevărul e că eu nu sunt Maddison, și că acest lucuru nu stă momentan pe lista mea cu lucruri de făcut astăzi.

În cele din urmă, îmi iau inima în dinți și-l privesc pe doctorul meu, în timp ce acesta se uită atent peste hârtiile ultimelor mele analize. Cum spuneam, nu sunt foarte optimist, însă zâmbetul de pe chipul doctorului ar trebui să-mi ofere o doză de speranță. Doar că, petru mine, speranța nu mai exsistă.

Glasul doctorului reușește să mă aducă cu picioarele pe pământ, și mă face să-mi ridic privirea spre el. Zâmbetul de pe chip nu i-a dispărut, ceea ce mă face să cred că omul ăsta nu se încruntă niciodată, și că are mereu o mină optimistă. Plicul în care se află analizele mele de astăzi este în mâinile sale, însă în loc să-l deschidă mi-l întinde mie. Nu pricep ce vrea să însemne asta, însă iau plicul și-l deschid.Mă uit derutat peste cifrele întipărite pe hârtie fără să pricep cât de gravă e treaba asta. Pun pe masă hârtia și plicul,adresându-mă doctorului: