Kyan [FINALIZATĂ]

CAPITOLUL 7



Kyan

     Deciziile pe care alegem să le luăm ne pot schimba viața în diferite moduri cu totul și cu totul neașteptate.Uneori luăm anumite decizii numai ca să fie luate,fără să conștientizăm urmările pe care le-ar putea avea.Dar ce se întâmplă atunci când luăm deciziile cu inima?Când alegem să ne implicăm sufletește în ceva ce știm sigur că nu va avea vreun viitor?Când ne distrugem sufletele puțin câte puțin fără să ne gândim la consecințe?

     Uneori alegem să iubim fără să ne dăm seama că de fapt ne distrugem,nu numai pe noi înșine ci și pe cei din jurul nostru.De aceea eu nu m-am implicat și nu mă voi implica vreodată într-o relație.Pentru că nu mai vreau să fiu rănit.Pentru că sufletul meu nu se va mai cicatriza vreodată.Pentru că doare,iar eu nu mai vreau să simt durere.Nu mai vreau să simt nimic.

     Stau de cincisprezece minute în prag și mă uit la roșcata care a intrat în casa mea cu mărețul scop de „a-mi salva viața."De ce naiba s-ar lega la cap cu cineva pe care nu-l cunoaște?Sau mai degrabă de ce ar vrea să mă ajute ea pe mine,când știe mult prea bine că am depășit de mult timp vârsta de doi ani și că-mi pot purta și singur de grijă?

— Ai pe undeva prin casă niște bandaje?Și cremă pentru răni?mă întreabă roșcata a cărui nume nu mi-l amintesc.

     Deja mă scoate din sărite cu atitudinea asta.Mă întorc nervos spre ea,scrutând-o cu privirea:

— Nu poți să dai buzna în viața mea și să mă întrebi dacă „am pe undeva pe-acasă bandaje."Încetează cu atitudinea asta de bună samariteancă.Cu mine nu ține.Poate cu prietenul tău da,dar cu mine nu,spun accentuând ultimul cuvânt.

     Fața roșcatei se încruntă instantaneu,dar își menține mina serioasă de mai devreme.Îmi evită privirea,însă în câteva secunde simt cum palma sa se lipește de obrazul meu,gestul ei făcându-mă să mă clatin de pe picioare,însă pentru scurt timp.Îmi duc mâna în zona lovită,care începe să mă ardă și probabil să se înroșască.Îi arunc o privire plină de reproș,urmată de câteva înjurături printre dinți.

— Pentru numele lui Dumnezeu,ce ai?o întreb vizibil iritat.

— Să nu îndrăznești să-mi mai vorbești pe tonul ăsta.Niciodată!

     Mă uit la ea puțin mirat,neînțelegând unde vrea să bată cu asta.N-am de gând să-i mai răspund la vorbe,căci știu că va câștiga.Femeile întotdeauna câștigă!

     Fără să-i mai adresez vreun cuvânt mă urnesc din loc,îndreptându-mă spre baie,de unde iau câteva bandaje.Arunc o privire fugară asupra mâinii rănite,strâmbând din nas la cât de rău arată.Cu toate că nu-mi place cum sună,cred că roșcata are dreptate.

     Ies din baie cu pachetul de fașe ,găsind-o pe roșcată în același loc în care am lăsat-o mai devreme.Se întoarce spre mine atunci când îmi simte prezența în încăpere,însă evită să mă privească.Fără să-mi mai spună ceva se apropie de mine,smulgându-mi din mâini pachetul.

— Stai jos!îmi spune aceasta pe un ton autoritar.

     Dau să-i răspund,însă privirea sa plină de venin nu îmi mai dă drept la replică.Privirile noastre se întâlnesc pentru câteva clipe,iar în ochii săi pot zări urmele unor lacrimi.Înghit în sec,pentru că asta îmi aduce aminte de vorbele bunicii mele:"Dacă nu știi să iubești o femeie,nu-i provoca lacrimi,pentru că asta n-o să te facă nici mai mândru,nici mai puternic,ci mai slab și mai josnic."

     Aș vrea s-o întreb de ce a plâns,de ce e tristă și ce dureri se ascund în spatele acelor ochi de un verde încântător.Vreau s-o întreb orice,însă cuvintele nu vor să-mi părăsească buzele.