Kyan [FINALIZATĂ]

CAPITOLUL 3

Kyan

  

Deschid încet ochii, făcând un efort ca să pot distinge silueta albă ce se mișcă prin încăpere. Lumina prea puternică mă face să clipesc din ce în ce mai des. Pleoapele îmi cad grele, ca și cum ar fi încărcate cu plumb. Îmi simt gura uscată, și buzele crăpate.

Îmi ridic capul, încercând să mă sprijin în coate. O durere ascuțită mă face să icnesc înfundat, obligându-mă să mă întind la loc.

Ce naiba caut eu aici? Mă uit derutat prin jur, încercând să-mi aduc aminte ce s-a întâmplat. Îmi amintesc cum o mașină neagră m-a izbit în plin, însă firul evenimentelor se rupe brusc.

Imaginile pe care le văd înaintea ochilor, îmi provoacă o durere îngrozitoare între coaste. Abia când aceasta se mai ameleorează, observ că asistenta brunetă îmi aruncă câte o privire pe furiș, studiindu-mă cu atenție. Sunt bolnav. Sunt pe un pat de spital. Și sunt sigur că miros urât. Ce naiba vede asistenta asta atrăgător la mine?

— Ai avut noroc de data asta, îmi spune aceasta fără să mă privească. Ar trebui să-i mulțumești prietenei tale...

— N-am nici o prietenă, o întrerup pe cel mai sarcastic ton. Nici măcar n-o cunosc.

Asistenta dă din cap a pricepere. Își ridică privirea din pământ, fixându-și ochii asupra pectoralilor mei. Sunt acoperit de tot felul de tuburi, care ar trebui să mă țină în viață, și pentru a doua oară în ultimele zece minute mă întreb ce naiba tot vede fata asta la mine. Chiar nu-și dă seama că mă enervează?

— Dacă ai dureri, anunță-mă. E de-ajuns să apeși butonul de pe noptieră, îmi spune pe un ton calm.

Cu toate că am prins-o a doua oară că se uită cam insistent la mine, tipa nu pare deloc intimidată de ochii mei, care o scrutează din cap până-n picioare. În schimb mai aruncă o privire spre monitorul unde sunt inscripționate semnele mele vitale, apoi, iese din salon, închizând ușa în urma ei. Brusc încăperea se cufundă într-o tăcere apăsătoare, care până și pe mine începe să mă înspăimânte. Simt o durere puternică în coșul pieptuui, ce mă obligă să respire adânc. Se pare că analgezicele acelea nu-și mai fac efectul așa cum ar trebui.

Plămânii încep să mă usture de la efort, și am impresia că acest chin de-abia a început, și că nu va înceta vreodată. Mă doare tot corpul, tot sufletul. Simt cum mă sting ușor-ușor pe dinăuntru. Sufletul mi se face scrum, pentru a mia oară în ultimul timp.

Cu toate că e liniște, în capul meu e haos. Viața mea însăși e un haos total, din care nu știu cum să ies. Aș vrea ca totul să pară mai simplu. Să nu mă mai doară nimic. Să mă pot ridica din acest pat atât de incomod, și să plec naibii din acest oraș. Atunci când știi că nu mai aparții unui loc, pleci. O faci pentru fericirea ta, și pentru ca cei din jurul tău să nu mai sufere atunci când te văd. Când ești respins de cei din jur, te izolezi de restul lumii, îi respingi și pe aceia care îți vor binele. Pentru că ai sufletul rănit, și pentru că ești atât de doborât la pământ, încât nu mai faci distingerea între ce e bine, și ce e rău.