O șansă

Toți poartă măști?

Termin cu munca pe ziua de azi și mă grăbesc să ajung la masină. Va trebui să conduc, să pierd timp în trafic și să nu mă aleg cu nervi de pe urma drumului greu. Dar l-as face mereu, să-l văd pe acel suflețel care îmi alină durerile. Chiar dacă nu este copilul meu, Ștefan, este singurul care a reușit să ajungă la inima mea. Pentru vârsta lui este inteligent, nu vorbeste cu oricine și alege cu grijă oamenii. Așa era și cand l-am văzut prima dată, atunci era mai mic... 

Ștefan este fiul meu, pe care sper să-l pot adopta într-o zi. 

O voi face. 

Însă viața mea,mi-ar permite să-i fiu o mamă bună? 

Înainte să trec la volan, mă răsucesc fiindcă mi se pare că sunt strigată de cineva și dau cu privirea de o angajată de-a noastră, pe nume Elena. 

Este mai tânără decat mine, dar mereu mi se pare că are multe probleme în viața personală : 

-Pot să plec mai devreme azi, vă rog? 

Mă întreabă cu o voce blandă, deși se uită în pămant și pare agitată : 

-Ai vreo problemă, te pot ajuta, Elena? Nu te feri să-mi zici. 

-Nu, vă rog, nu trebuie să credeți că este ceva rău! Eu doar, am o întalnire și nu o pot rata. 

Uneori mă întreb ce planuri de viitor are. Își trăieste viața, că așa aud la toți, dar cum?

 Așa, pierde zilele, fără să știe pentru ce ? Ori poate, nu o cunosc eu și ascunde multe în spatele acelei priviri inocente : 

-Fie, poți pleca mai devreme. Însă nu vreau să apară discuții la firmă. Te rog să-ti programezi întalnirile în functie de treaba ta . 

-Am înțeles, vă mulțumesc, sunteti cea mai bună! 

Îmi face ea scurt cu ochiul, după care se întoarce cu spatele și o ia la fugă spre clădire. 

Îmi aranjez părul cu o privire bântuită și mă gandesc la trauma mea din nou. Fiindcă sunt singură. Și cand sunt singură, mereu mă absoarbe. 

Mama a fost ucisă, de tatăl meu. Iar eu, singurul copil, am reușit se pare în viață. Tata nu știu dacă mai trăieste sau nu, nu vreau să aflu. 

CUM POȚI VORBI DESPRE TOATE ACESTEA?

Nu eram minoră atunci. Dar tot mi-a fost greu. Nici măcar psihologul nu m-a putut ajuta. Nimeni. 

Iar aceste umbre mereu vin la mine. Și eu le primesc. În fond, pentru ce să le alung?

Îmi prind centura de siguranță și încerc să mă calmez, deși am lacrimi în ochi. Am fost susținută de rudele mamei, ale tatei nici nu au dorit să audă de mine, după. Oricum nu m-au dorit niciodată și nu m-au iubit. NICI PE MAMA, NICI PE MINE. Mereu doreau ca ei să se despartă. Mereu au vrut să intre în viața noastră de familie. Și au reușit la final. De ce oamenii fac asta? DE CE NU SUPORTĂ SĂ VADĂ FERICIRE ÎN JUR?

 ORI POATE, TREBUIE SĂ TRĂIM TOȚI SUPĂRAȚI PE NOI ȘI RĂI??

Nu cred. 

Zâmbesc în secunda următoare, fiindcă mă uit la poza cu mine și cu Ștefan. I-aș oferi lui tot ce nu am avut eu. O copilărire frumoasă, o familie bună și iubitoare, un adăpost, grijă, atenție, tot ce își doreste. Însă, fără un bărbat, este oare posibil? 

Înghit în sec și mă închid în mine din nou.

Unde mai sunt acei bărbați buni? 

Unde mai sunt acei bărbati care nu sunt toxici? Unde mai este o masculinitate, care nu este înțeleasă gresit? 

De ce atata violentă și doar certuri? 

La cine este vina ? La femei sau la bărbati? Nu știu. Dacă ar trebui să răspund, aș zice de ei. Mama a suferit mult, din cauza lui. DAR POATE NU SUNT TOȚI LA FEL. Oricum nu îmi pasă. 

Inima mea nu poate primi pe nimeni. Am apucat-o pe drumuri bizare, însă măcar am o scuză. Nu fug de familie. Dar nu vreau să am una.