O șansă

Un drum periculos

Mara și cu Dan îmi fac loc și dispar în camera mea, fără să le spun un cuvant. Închid ușa după ce mă asigur că nu vin peste mine și mă îndrept spre geam furioasă. 

Nu am de gand să mă port așa cu frații mei. Nu am de gand să le frang inima. 

Îmi deschid dulapul, scot de acolo haine de stat prin casă și mă schimb cu o privire bantuită.

 Vilcu. Numele acela nu îl pot uita, acel nume de familie. L-am schimbat și l-am ales pe cel al mamei, am vrut să mai fac pentru ea ceva. Deși nu mai este în viață de atația ani. Cum am putut să țin atata durere în mine? Cum mă pot purta de parcă sunt a nimănui? Și chiar sunt. Nu mai am tată, el nu mai există pentru mine și mama a fost ucisă.

Poate de aceea m-am legat de cei doi frați. Pentru că ei se au unul pe altul. Vreau să fiu și eu un membru din familie. Îmi lipseste asta. 

Tresar cand îmi aud telefonul, se pare că am un apel. Îl iau de pe pat și răspund, nu înainte să mă uit la număr : 

-Elena a fost ultima care a vorbit cu tine. CE TOT ÎȚI ZICE? IAR AI DISPĂRUT DE LA FIRMĂ. ÎȚI DAI SEAMA CĂ VREAU SĂ VORBIM? DE CE FUGI DE MINE, ELISA? 

-David, te rog să mă ierți. Te aștept acasă la mine, cand termini. 

-Vorbesti serios? Ești singură ori cu ei? 

-Nu sunt singură. Mara și Dan sunt aici. DAR, CE CONTEAZĂ? VOM VORBI UNDE DOREȘTI, DEPARTE DE EI. 

-Elisa, cu cine stai oare în casă? Nici măcar acum nu ai aflat? Nu cred că vreau să te văd până cand nu afli. 

Încerc să nu fac altă criză, se pare că toate vin una după alta și mă îndrept de spate, privindu-mă în oglindă : 

-La ce te referi? Ai fost cumva la noi cand eu nu eram? 

Îl întreb serioasă prin telefon și David tace din gură. Verific să văd, poate s-a blocat, ori s-a închis, dar el este în apel în continuare : 

-Poate am fost, Elisa. Eu mereu te-am căutat pe tine, pe tine te-am dorit. Am făcut și o prostie, pe care o regret, dar tot nu vreau să mă gandesc la mine. DAR TU? CAND ERAI CU ACELA CU CARE AI FOST, TE-AI GANDIT MĂCAR O DATĂ LA CEEA CE VOI SIMȚI ? 

Încerc să nu plang iar și nu îmi găsesc cuvintele. 

David are dreptate. M-am purtat oribil cu el. 

-Aș fi vrut să nu ai sentimente pentru una ca mine, David. Aș fi vrut să nu te rănesc. Aș fi vrut să simt la fel, pentru tine. 

-Persoana cu care ai fost, unde este acum? 

Aproape de mine. Dar nu vreau să cred că îl cunosc. 

-Este vecinul meu, DAVID. UNUL DINTRE EI. DECI E FOARTE APROAPE. 

Sunt sinceră cu el, merită să știe ce prostie am făcut, crezand că așa mă voi elibera și voi scăpa de ganduri : 

-Vecinul? Tu nu ești o persoană de genul, refuz să cred. Elisa. 

-Știu, David, pentru că tu ești un om bun, dar eu nu știu ce sunt, bine? Te rog să mă ierți, te rog! Mi-e dor de momentele cand erai langă mine, la mormantul mamei. Mi-e dor să mai vorbim ca atunci. Să simți durerea mea, să o împart cu tine. Dar tu ai dorit mai mult, de la mine. Însă ce vrei să-ti ofer? Inima mi-a fost frantă de ani buni, nu ți-o pot dărui, nici măcar nu e întreagă. Și iubire? Am spus atunci, în acea clipă, că nu voi iubi vreodată alt bărbat! 

Ridic vocea dată peste cap și David îmi răspunde pe un ton confuz : 

-Ai o traumă, nu? E ceva personal. De care nu ai putut să te vindeci.