O șansă

Să nu mă dezamăgești

Media, Elisabeta. Credit to the owner of the photo! 

Când revin în încăpere, privirea îmi zboară spre paltonul lui Alonzo, care se află pe fotoliul pe care obișnuiesc să-mi trag sufletul. Mă abțin să nu zâmbesc și Alonzo își ridică privirea din telefon : 

-Te-am sunat.Unde e telefonul tău? 

Încerc să nu scap tava și îmi aduc aminte că telefonul este la Iancu. LA EL. UNDE NU PUTEM SĂ MAI MERGEM. 

-Mi l-a luat Iancu.

Îi spun în timp ce mă opresc langă el cu tava și îl invit să servească. Alonzo pare derutat, nu știe de ce mă port atat de frumos cu el : 

-Mulțumesc, dar o poți lăsa pe măsuță. Tava vreau să zic. 

-Nu am știut ce suc preferi, am pus de portocale. 

-Îmi place sucul de portocale. 

Îi aud vocea în urechi și trag aer în piept, după ce Alonzo ia paharul de pe tavă. Mă așez înainte să mai fiu împiedicată și îmi duc la randul meu, o prăjiturică spre buze, ca să tac din gură și să nu mă mai dau de gol. 

-Nu era nevoie de atat de mult. Oricum nu stau. 

Se întoarce Alonzo cu fața spre mine și înghit, înainte să îmi rămană în gat. Îmi tremură mana cu prăjitura atinsă pe jumătate și încerc să fiu serioasă : 

-Pai, Ștefan și Mara nu s-au întors încă. Presupun că mai durează. 

-Ai ceva de zis, ori poate, îmi oferi o explicație pe măsură? De ce te porți ca o zână din senin? 

Este el atent la mine și abandonez prăjitura pe farfurie, înainte să se prindă că are un efect asupra mea. Îmi dreg vocea și mă forțez să nu mă trag de haine, mă simt precum o copilă din cauza lui : 

-Îți sunt recunoscătoare. Ți-am mărturisit că am gresit față de tine. Vreau să-l cunosti pe Ștefan, să petreci timp cu el. 

Alonzo mă ascultă cu interes, după care se opreste din băut și își trece limba peste buze, de parcă se joacă cu mine : 

-Ai un motiv. 

Mă cunoaste, nu pot să-l duc așa cu vorba : 

-Al nostru Ceo dorește să discutăm amandoi și să venim cu idei geniale. 

-Muncă, din nou? Îmi spui asta după atatea luni? Am discutat cu el. Știu. 

Mă fâstâcesc fără să-mi găsesc locul și îmi feresc privirea prinsă cu mâta-n sac. 

Alonzo zambeste în timpul acesta și pare mai bine decat acela de mai devreme. 

-Nu am crezut că vei veni. În fond, nu erai nevoit să-mi sari în ajutor. 

-Iar eu nu cred că m-ai sunat prima dată, în tot acest timp, ca să mă faci eroul tău. 

Dau din cap și vreau să mă ridic, poate mă exprim mai diferit din picioare, însă Alonzo îmi citeste gandurile. Pune paharul cu grijă pe masă, pe care o ocoleste și apare la un pas de mine. Îl privesc de parcă urmează să fiu pedepsită și zambesc forțat : 

-Alonzo, nu am putut să-ti zic la momentul acela. E adevărat, nu am dorit, dar am avut și un motiv. 

-Deci, trebuia să plec din jurul tău, ca să te fac să simți? 

Se apleacă Alonzo spre mine, iar eu mă lipesc de sofa cu spatele și încerc să-mi țin chipul departe de al lui, mai ales că îmi trec prin fața ochilor momentele de atunci. În care l-am sărutat de parcă era iubitul meu. În care, din cauza lui, am simțit cu adevărat ceva ce nu am mai trăit alături de alții :