Heat

♚Capitolul 5︱V2

♚Hεα†

         Sentință a lansat un pumn zdravăn către mine, bandajele de pe monturi desprinzându-se ușor și fluturând în mișcarea de atac cu o viteză aproape năucitoare. Am reușit să o ezit pe ultima sută de metri și să las pumnul să lovească aerul, cât timp eu l-am apucat de antebraț și l-am strâns ușor. Însă mușchii mei extenuați s-au împotrivit intenției mele de a executa un contraatac și am simțit o durere infernală în lateralul stâng al abdomenului, care m-a făcut să îngenunchez.

– Căcat! Am exclamat, simțindu-mă al naibii de inutil.

– Mai ușor, cowboy, mi-a spus Sentință, aplecându-se și dându-mi câteva palme lejere pe spate, pentru a-și arăta suportul. Încă nu ești în totalitate refăcut. Cred că ar trebui să luăm o pauză.

– Nu. Trebuie să... profit de această vacanță ca să mă refac, i-am spus, cu dantura încleștată.

Dar durerea nu voia să renunțe și devenea din ce în ce mai apăsătoare. Mi-am petrecut ultimele zile antrenându-mă, atât singur, cât și cu Sentință. Am profitat de vacanța de Crăciun pentru a mă reface și pentru a deveni din ce în ce mai puternic. Nu puteam să mă las să zac la pat și să stau cu brațele încrucișate, cât timp se emiteau atâtea ordine și cât timp Marshall conta pe mine.

Berni și Anzelm au trebuit să se reîntoarcă în oraș și să îmi preia responsabilitățile. Deși fratele meu cel mai mare nu era atât de împotrivă, bucurându-se de banii în plus pe care îi face, pentru a-i folosi în baruri și pe femei, Zel nu înceta să mă sune și să se plângă ca o muiere că prezența mea în viața lui este un spin în coaste. Asta după ce râdea de mine că sunt slab și că nu îmi merit titulatura.

Măcar nu a venit să mă viziteze. Pentru că, în aceste condiții, dacă mi-ar sărit cu un cuțit la gât, nu aș fi fost capabil să mă apăr. Iar idiotul acela și-ar fi sărbătorit victoria. Dacă detestam ceva, era să-i dau satisfacție. Eram mai mereu relaxat atunci când Zel nu era în oraș. Îmi vedeam de treaba mea și de responsabilitățile pe care le aveam din partea ATK-ului, dar când știam că fratele meu, rivalul meu principal, se afla la doi pași de mine eu deveneam altfel.

Rivalitatea era bizară, din multe privințe. Ne împingea către acțiuni impulsive, deloc gândite și mânate de ură și invidie. Știam că deveneam neglijent când îi simțeam prezența lui Zel. Mă concentram atât de mult pe simplul fapt că trebuie să fiu cel mai bun, cel mai puternic, cel mai de temut, încât uneori pierdeam simțul realității.

În aceste zile, nu m-am mai gândit la nimic altceva decât la antrenamente. Nici măcar la Heavy, care ar fi trebuit să fie sursa atenției mele din cauza planului născocit pentru a-l ține sub observație pe Generalul Barcow. Rahitica vineție putea aștepta. Acum era mai important pentru mine să mă refac.

– Eu zic să o lași mai ușor. Anzelm nici nu te-a vizitat, Sentință a spus, cât timp s-a așezat pe banca de lemn din sala de sport.

Ne aflam în regiunea Bratvei din District, acolo unde nu mulți oameni aveau acces. Încă mă foloseam de doctorul lor personal, fiindu-mi mai ușor să apelez la el, decât să mă încurc cu ceilalți. Nu multe cadre medicale tratau străpungerile de gloanțe, fără să anunțe poliția. Iar eu nu-mi permiteam să atrag atenția asupra mea.

În plus, Bratva mă trata cât de cât bine, de când am protejat-o pe Kira și de când am ajutat la îndeplinirea misiunii de tranzacție a narcoticelor. Chiar și așa, știu că aș fi fost bine primit aici, datorită legăturii mele bizare cu Gallina Ivanov. Femeia avea o simpatie nefirească în ceea ce mă privește, simpatie pe care nu i-o împărtășeam. O respectam ca persoană, dar nu o vedeam ca pe o posibilă cucerire.