Heat

♚ Capitolul 5 ︱V3

♚Hεα†

Am terminat de împachetat totul, cu excepția telefonului meu mobil, pe care l-am pus neglijent în spatele primului sertar al noptierei de lângă pat. Nu-mi păsa ce avea să se întâmple în continuare cu el. Poate că noii chiriași îl vor lua și și-l vor însuși. Nu-mi păsa. Nu-mi păsa nici dacă-l lasă să se strice veșnic neatins sau dacă-l aruncă la gunoi. Nu mai voiam să țin legătura cu nimeni care îmi știa numărul acela de telefon, pentru că asta ar însemna să vreau să păstrez anumite conexiuni cu oamenii din afara locului unde urmează să mă duc.

Și știam deja unde locuiesc cei pe care îi voiam cumva în viața mea, dar nu într-o manieră constantă. Prin asta mă refer la May și la micuțul Tommy, pentru că Sentință, Kira și Gallina vor fi cu mine de acum înainte, sub același cartier, la doi pași de noua mea locuință. Iar de Marshall și Anzelm chiar nu-mi păsa. Voiam să mă îndepărtez de ei. Știam că îmi va fi mult mai bine cu ei departe.

Mi-am tras un hanorac gros negru peste tricoul îmbibat în sudoare și am început să car bagajele către noua mea mașină, cel mai nou model de Jeep Cherokee, de culoare neagră, pe care am achiziționat-o pentru a pierde urma mașinii vechi. Chiar luam în serios treaba cu reinventarea. Un nou telefon, o nouă mașină, un nou apartament, o nouă viață. Departe de identitatea lui Heat Willburn. Departe de identitatea Răsfrângătorului.

După trei ture în care mi-am pus bagajele pe bancheta din spate și în portbagaj, m-am asigurat că las totul în ordine, pentru femeia de la curățenie. Angajasem pe cineva care să facă apartamentul ca nou pentru chiriași. Mă gândeam să-l vând, însă nu aveam răbdare să mă ocup de toate formalitățile, așadar doar am anunțat că-l închiriez. Nu puteam sta în el.

Unu, pentru că mafia rusească nu mi-ar fi permis decât să stau în cartierele lor generale, pentru a putea fi la comanda lor în regim de urgență, dar și pentru a mă putea controla mai bine. Până la urmă, nu eram un nou-venit inofensiv. Aveam o reputație. Majoritatea încă se temeau de mine și îmi puneau fidelitatea sub semnul întrebării. Știam că trebuia să-mi dau silința pentru a fi pe placul lor, însă știam totodată că nu-mi stă în fire să mă dau peste cap pentru a câștiga simpatia cuiva.

Decât dacă acel cineva este...

Mă opresc. Mi-am interzis mie să mă gândesc la ea. Să-i pronunț numele, chiar și în gânduri. De aceea, motivul numărul doi pentru care refuzam să stau în apartamentul meu, era însuși muralul care îmi aducea aminte de tot ceea ce s-a întâmplat, de-a lungul acestor luni. Îmi aducea aminte fix de cea pe care încercam să o uit și pe care am înfruntat-o aseară, după o cantitate mare de alcool.

Deja acest viciu nu mai avea așa mare efect, așadar ar trebui să-mi găsesc altul ca să facă gândurile intrusive să dispară. Nu contează că mă pierd pe mine. Cu cât sunt mai pierdut, cu atât mai bine. Până la urmă, ce rost mai avea să rămân la suprafață, când tot ceea ce contează pentru mine se află pe fundul oceanului?

Mă urc la volan, apoi îmi străbat mental lista.

Apartament vechi închiriat.

Mașină veche dată spre vânzare.

Telefon vechi abandonat.

Acum urma să mă prezint în fața tatălui meu adoptiv și să-l anunț că urmează să renunț la meseria de mercenar și să mă alături Bratvei și Gallinei Ivanov. Știam că urma o adevărată furtună, pe care trebuia să o înfrunt.

Dar eram pregătit de război.

M-am urcat la volanul mașinii mele și am gonit ca nebunul către conacul Willburn, simțindu-mi inima pompându-mi sânge în vene cu o rapiditate de nedescris. Apăsam un pic prea tare pe accelerație, ca și când nu m-aș îndrepta spre pierzanie. Parcă voiam să scap de presiunea de pe umeri și să încep o nouă viață, căci asta... să mă aflu în era Răsfrângătorului... nu mi-am dorit niciodată să trăiesc în acest mod.