Heat

♛Capitolul 6︱V2

 ♛Hεαvץ

– Ce te supără cu adevărat? Mal m-a împuns cu degetul, supărându-mă și mai tare de altfel, pentru că pielea mea era atât de sensibilă încât o mică îmbulzeală o făcea să capete o culoare vineție.

Trecuseră trei săptămâni de când eu și Heat avusesem micuțul moment în care am simțit pentru o clipă că poate și el mă place în felul în care o fac eu. Mă așteptam să fim mai apropiați.

Dar apoi a venit vacanța de Crăciun și nu ne-am mai văzut. Mai ales că unchiul West, mătușa Carla și Mikail m-au luat cu ei într-o vacanță prin friguroasa Islanda, vacanță pe care n-am putut să o refuz.

I-am trimis lui Heat „Crăciun fericit" și mi s-a răspuns, însă mesajele de după, pe care i le-am trimis cu mult drag, au fost ignorate. La început, nici nu le citise. Dar apoi semnul de văzut care confirma citirea lor se afla în josul mesajelor mele.

Am încercat să fiu calmă. A venit și sfârșitul de an. Mătușa Carla și unchiul West s-au sărutat la numărătoarea inversă, iar eu și Mikail ne-am îmbrățișat prietenește. Mi-am pus o dorință, așa cum era tradiția.

Iar dorința mea a fost ca Heat să mă placă. Nu voiam nimic mai mult. Și atunci, cu privirea ațintită către artificii, cu cel pe care l-am considerat multă vreme simpatia mea numărul unu, cu gândul către un idiot care mă ignora, dorindu-mi ca el să fie al meu, mi-am dat seama că îmi semnasem sentința la moarte.

Plăceam pe cineva imposibil.

Cu toate astea, este în natura noastră, a fetelor, mai ales a celor consumatoare de romane de dragoste și de filme siropoase, să spere că poate băiatul visurilor lor să le observe deodată. Pe nevăzute.

Așa că i-am trimis un mesaj cu „La mulți ani", la care n-am primit mesaj nici acum.

Am încercat să nu fiu supărată toată vacanța, deși am fost. Mi-a fost greu să mă bucur de locurile vizitate, pentru că eram mereu cu ochii pe telefon, sperând să primesc un amărât de mesaj.

Mi-am repetat seară de seară discursuri pe care le-aș fi putut zice, de la: „ești un fraier și nu mai vreau să vorbesc niciodată cu tine", la „e normal, până la urmă suntem doar prieteni și e dreptul tău."

Eram polițistul bun, cât și polițistul rău. Într-o seară îl condamnam. Într-o seară îl înțelegeam. Eram nervoasă, dar totodată tristă și resemnată. Și ajunsesem la o concluzie destul de evidentă. Nu aveam niciodată să fiu tipa cool.

Da, da, genul acela de tipă, care nu se supără dacă nu-i răspunzi la mesaje pentru că ai fost ocupat, pentru că și ea are o viață interesantă și nu a stat să verifice.

Sau tipa pe care n-o deranjează dacă urmărești zece alte fete noi pe Instagram, pentru că știe că acel buton de urmărire nu înseamnă nimic și că oricum ea e cea mai bună dintre toate.

Sau cea care nu pune nimic la suflet, nu este dramatică, nu este supărăcioasă și se comportă cu maturitate.

Nu! Aia nu pot fi eu! Am nici optsprezece ani, deci evident că nu pot da dovadă de o nu știu ce maturitate. Însă nici Heat nu îmi dădea o stabilitate sau o siguranță că era și el interesat de mine, în felul în care eram eu. Acțiunile noastre strigau „sunteți prieteni, doar atât" în nouăzeci și nouă la sută din timp. Însă acel unu la sută? Acel unu la sută mă făcea să simt ceva.