◄ Publicat fizic și finalizat ►
❞ Tremur cu mâna pe trăgaci, în timp ce ținta îmi este fixată pe conturul ei. Are un zâmbet larg pe chip, ca de fiecare dată. Șuvițele îi sunt fluturate de vânt și zburdalnice se pierd de după umerii goi.
Înghit...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
♛Hεαvץ
Aveam șapte ani atunci când mama mi-a spus pentru prima dată briză de rai. Cumva alintul ei neobișnuit de frumos, mă făcu să mă consider specială, neștiind că, odată cu înaintarea în vârstă, o să observ într-adevăr cât de banală pot fi. Nu eram decât o adiere ușoară de haos și vise-n plic.
Parisul și Districtul nu au nimic în comun. Totul este diferit, de la trafic, la felul cum sunt dispersate străzile, până la oamenii care colindă pe acestea. Ca populație, americanii mi se păreau anoști. Seci. Dacă ar fi să vorbesc cromatic, aș spune că gri.
Străzile sunt gri. Oamenii care vând la tarabe sunt gri. Chiar și semafoarele sunt gri. Iar eu? Eu explodez culoare, ca o artistă veritabilă. Încerc să-mi liniștesc freamătul interior cu glume seci interioare, spre dizgrația rațiunii mele. Adevărul este că în acest moment chiar și eu sunt gri de supărare și spaimă.
Aici, cândva, a început totul. Nopțile nedormite, coșmaruri agresive și teama de a trăi. Încerc să-mi scot din cap toate aceste lucruri negative, însă îmi revin ori de câte ori închid ochii și-mi ating medalionul.
Parcă o văd pe mama, pe bancheta din spate a mașinii, cuprinzându-mă cu o mână, ca cu cealaltă să-mi dezmierde creștetul. Fredona cu vocea tremurândă faimosul ei cântec de leagăn: Leagănă-mi dorul, rai divin/ Și așteaptă-mă să vin/ Către tine, căci cândva/ Inima mea te va vrea. Eu nu înțelegeam prea multe, deși parcă părea să înțeleg destule. Cuvintele mamei chiar și acum mi se derulau în minte, cu un sodom de greutăți și regrete, a căror puncte de apartenență se aflau într-un cotlon al existenței mele.
— Aș vrea să-ți spun câteva cuvinte, draga mea. Acordă-le importanța care li se cuvine. Nu le uita, oricât de anevoioase vor fi gândurile tale și oricât de mult și-ar pierde amintirile conturul. Este important, ascultă-mă bine, să ții minte ce îți spun, mă privi fix, luându-mi mânuțele fragile și reci între ale sale. Vor exista momente în care ne vei urî. Nu vei înțelege de ce a trebuit să fie așa. Ne vei condamna pentru suferința ta. Nu vei știi că ea îți va da puterea necesară să lupți. Nu-mi doresc nimic mai mult, decât să știu că ești o luptătoare. Iar pentru asta, este de prisosință să nu ai încredere în nimeni. Mă auzi, Heavy? În nimeni. Pentru că încrederea va durea ca naiba. Oamenii te trădează. Oamenii nu-ți vor binele. Oricât ai încerca să trăiești în bula ta de cristal, la un moment dat ți-o vor sparge, iubito. Aș vrea să fiu acolo, ca să te apăr. Dar poate nu voi fi și atunci am nevoie ca tu să te protejezi singură. Nu da crezare tuturor cuvintelor dulci, pe care la auzi. Oamenii sunt mârșavi. Mimează cu pricepere a-ți vrea binele.
Tata gonea rapid către o stradă pustie, în timp ce mama avea șuvoaie de lacrimi pe față. Virajul brusc al mașinii, mă panicase teribil. Știu că de abia atunci am realizat că ceva nu era bine. În mintea mea de copil, nu mi-aș fi imaginat ce eveniment de proporții avea să se întâmple. Prevedeam lucruri rele. Însă nu la un asemenea calibru.
