Heat

♚ Capitolul 11︱V3

♚Hεα†

Stau pe canapea întins, în timp ce citesc ultimul rând din dosarul dat de Gallina Ivanov, cel care sintetizează toți termenii misiunii noastre. Neg că mi se poticnește respirația în gât, la fiecare inspir, și categoric neg viteza alarmantă cu care sângele îmi circulă prin vene. Mă gândeam că nu va fi atât de nemiloasă cu mine, încât să-mi dea o poziție importantă, însă iată că sunt iar în primă linie.

Au trecut douăzeci și patru de ore de când l-am primit și mai am treizeci de ore până la începerea misiunii. Am încercat să nu mai beau, să fiu treaz și concentrat. Ba chiar, am făcut câteva exerciții în speranța că nu voi mai șchiopăta. Dar la fiecare pas făcut durerea părea să se amplifice după o anumită durată.

La naiba!

Am aruncat cu dosarul în televizorul pe care l-am folosit constant de când m-am mutat la Sentință și am privit cum foile se răsfiră pe întreaga podea proaspăt lustruită de amicul meu. M-am ridicat în fund panicat. Nu aveam să ies cu bine din asta. Și cumva trebuia să îmi asum.

Cu gura uscată, m-am îndreptat spre bucătărie, în speranța că îmi voi lua niște apă de la chiuvetă pentru a bea. În minte se desfășurau mai multe argumente cu mine însumi. La ce m-aș fi așteptat? Că misiunile în Bratva vor fi apă de ploaie? Că Gallina Ivanov mă va menaja doar pentru că sunt într-o pasă proastă? Stupid din partea mea să cred asta.

Rușii erau recunoscuți pentru cruzimea lor. Nu pentru abilitatea lor de a fi empatici.

Deschid un dulap etajat din partea de sus și mă întind după un pahar. Îl iau și îl pun pe blatul bucătăriei. În momentul în care dau să închid ușa dulăpiorului, țintesc cu privirea o sticlă de alcool. Vodcă. Parcă îmi surâde ideea să o înșfac. Pare să comunice cu mine la nivel telepatic, silindu-mă să mă întind și după ea. Mă uit pieziș și încerc să respir normal, dar broboanele de transpirație îmi inundă deja fruntea. Sunt pus în dificultate, deși n-ar fi trebuit să fiu. De când alcoolul are o așa mare putere asupra mea?

Mă întind să închid dulapul și în traiectoria acestui gest surprind faptul că mâna îmi tremură. Apoi le aduc pe ambele în câmpul vizual, observând reacția nefirească a corpului meu. Tremurul acesta... e atât de familiar.

O amintire mi se deblochează instantaneu.

Eram acasă la Berni, în locuința pe care o avea la marginea orașului, aproape de bordelul și de barul lui preferat. Mereu am avut o cheie de rezervă, în cazul în care idiotul acela se îmbată și și-o pierde pe a lui pe undeva – lucru care nu era atât de rar pe cât s-ar fi așteptat oricine altcineva.

Mă aflam la el ca să-l verific, pentru că își luase o bătaie soră cu moartea în urmă cu o săptămână și bineînțeles că eu a trebuit să-l culeg din șanț și să-i tratez rănile acasă. Îl verificam aproape zilnic, de teamă să nu pățească ceva. Mai venea și Marshall în vizită la el, însă se enerva repede din cauza diferențelor de caracter – și pentru că Berni avea genul acela de glume nesărate care-i provoca migrene tatălui meu adoptiv, dar în rest eu eram singurul care îl aveam în grijă.

Zăcuse la pat, incapabil să se mai salte și să intre în alte probleme. Acest Berni, absolut rănit, era întruchiparea unui înger. Nu mai consuma alcool, nu se mai certa cu nimeni și categoric nu mai agăța femei care nu-i aparțin. Dar atunci, încercând să-l hrănesc cu o ciorbiță comandată de la unul dintre restaurantele din centrul Districtului, am observat prima dată felul haotic în care-i tremurau mâinile.