Arzi #2 (seria Anonymous Society)

2. Nu. Nein. No. Niente.

Killian

-Nu! Am strigat hotărât, clar și fara dubii. NU! Am repetat apoi, doar ca să fiu sigur ca idioții au auzit.
Probabil nu auziseră doar ei, ci întregul hotel.
-Killian, încercă Davis să zică ceva, de ce...
-Nu, nu, nu, Black! Nu de ce, nu cum, nu pentru ca, nu nimic! Nici nu mă gândesc. Nu exista așa ceva, n-o să se intample. Nu. Nein. No. Niente!
Mi-am încrucișat bratele peste piept, clătinand cu hotarâre din cap. Eu stăteam pe canapea, iar el și Milan în fata mea, în picioare, cu mâinile în solduri. Se uitau la mine ca doi părinți dezamăgiți.
-Poți macar să asculti?! Suiera Milan exasperat.
-Nu, nu pot!
-L-ai luat pe nu în brațe! Mă acuza Davis, rățoindu-se ca o țață în mijlocul pieței.
M-am hlizit la el.
-Ce expresie de pensionar, omule!
-Killian, deviezi! Mă atentiona Milan oftand exasperat. Serios, omule, ce ar trebui să facem? Eu sunt logodit și sunt în vizorul presei mai mult decât oricand! Nu pot să fac asta!
-Mă doare în cot, Petrov. Răspunsul e nu!
Davis și-a frecat fata cu mâinile.
-Killian, Easther o să mă omoare numai dacă deschid gura să propun așa ceva. Și când zic ca o să mă omoare, știm toți trei ca nu e doar o figura de stil.
Știam. Nu-mi pasa.
-Răspunsul e tot nu, Black. Și poți să mă pupi în fund!
-De ce? Mă întrebă aruncându-și mâinile în aer exasperat. Nu ai o iubita, nici atât vreo logodnica și presa nu da doi bani pe ce faci tu. E doar o blestemata de cina, Killian, da-o în mă-sa!
-Nu iau cina cu diavolul, am pufnit îmbufnat. Serios, oameni buni, calmati-va amandoi și nu mai incercati să mă convingeți. Nu vreau. Nu!
          Cei doi idioți au schimbat o privire exasperata.
          După cum probabil ati bănuit deja, psihopatii de la Anonymous Society ne trimiseseră un nou mesaj, cu o noua sarcina.

           Scoate-o pe Julie la cina.

           Din punctul lor de vedere, cădea în cârca mea să fac asta, pentru ca eram singur. Din punctul meu de vedere, puteau să se ducă dracului și ei doi și Anonymous Society și dementa aceea.
          -În plus, am spus apoi, chiar dacă aș fi un sinucigaș și aș fii de acord să fac asta, tipa aia ar iesi cu mine la cina doar dacă Easther i-ar infige un cuțit în gat înainte. Poate nici macar așa!
          Era un fapt: tipa nu putea sa mă suporte. Sentimentul era reciproc în totalitate. Mă agresase fizic. Cu coada de la matura. Și apoi mă palmuise și nici macar nu a părut ca îi pare rau pentru asta. Julie Hearbell n-avea decât să se ducă naibi, în fundul iadului.
          -Killian, ofta Davis cu capul dat pe spate. Îmi vine să te strâng de gat!
          -Vai, Black, ce fetișuri ciudate ai! Am pufnit eu exact când ușa dormitorului sau s-a deschis.
          Easther a apărut în cadrul ei, cu parul încă ud de la dus.
          -Cine are fetișuri ciudate? Se interesa privindu-ne curioasa.
          Eu, mi-am spus în gând. Eu am fetișuri ciudate, dar nu despre asta e vorba, scumpo.
          -Iubitul tau, am spus eu arogant. Vrea să mă stânga de gat. Scuza-mă ca zic asta, Easth, dar cred ca o să ajungem să-l impartim, am mai pufnit făcându-i cu ochiul.
          -Da-mi voie să am dubiile mele în privința asta, zise Easther, întruchiparea arogantei.
          Dacă aș fii femeie și cineva mi-ar trage-o așa cum i-o trage Davis ei, și eu aș avea dubii în legătură cu a-l împarți.
          -De ce va certați, baieti? Întrebă ea, ascunzându-se la pieptul lui Davis.
          -Am primit o noua misiune, mormai acesta cu jumătate de gura.
          Să fiu al naibi dacă idiotului nu-i era frica de ea! Aș fi ras în hohote dacă nu mi-ar fi fost și mie al naibi de frica de Easther.
          -Ce misiune?
          Milan fu cel care îi răspunse. În mod ciudat, el parea cel mai putin îngrozit de abilitatile de ucigașă ale lui Easther.
          -Unul dintre noi trebuie să o scoată pe Julie Hearbell la cina.
          Easther strâmbă din nas.
          -Mult succes, Killian, îmi ură apoi.
          M-am holbat la ea neincrezator.
          -Pardon? De ce îmi spui mie asta? Nu eu sunt cel care o să ia masa cu diavolul!
          -Oh, clipi ea surprinsă. Am presupus ca, din moment ce ești singur... Deci Milan, o să mergi tu?
          Niciunul dintre noi n-a indraznit să îi răspundă. Davis și Milan mă fixau cu niște priviri acuzatoare, dezamăgite și otrăvite.
          -Hmm, mi-am dres eu glasul. Încă nu am hotarat cine merge. Defapt, am stabilit doar ca eu nu merg.
          Easther mă privi cu o spranceana ridicata.
          Am avut impresia ca mi s-a scurtcircuitat ceva în creier. Câteodată semăna atât de mult cu blestemul ăla umblator de taica-su încat îmi clantaneau dinții.
          -Milan nu poate să meargă, ofta Davis lung. Pe langa faptul ca e un bărbat logodit, mai e și persoana publica, în atenția presei și ușor de recunoscut. Eu nu vreau să merg, pur și simplu nu exista așa ceva! Iar Killian se poarta ca un copil răsfățat de doi ani. Nu știu cum o să rezolvam situația asta.
          Când punea problema așa, chiar păream un copil răsfățat de doi ani care refuza să facă ce trebuie să facă. Doar ca, bineînțeles, Davis punea problema așa cum voia el, nu așa cum era în realitate.
           -Cu riscul să mă repet, am scrasnit printre dinti, o să va amintesc din nou ca fiinta aia m-a lovit în mod repetat cu o matura, m-a pălmuit și mă urăște. Nu vreau să o văd si nu vreau să fiu în apropierea ei la mai putin de o suta de metrii, dar chiar dacă aș vrea, tipa nu mă suporta! De ce ar vrea să iasa la cina cu mine, oameni buni?! Gândiți logic!
          -Nu-mi pasa, Moriatis, lătră Easther. Davis nu merge acolo și nici Milan nu poate. Va trebui să îți iei inima în dinti și să gasesti o modalitate ca ea să accepte să iasa cu tine.
          Am sărit în picioare maraind de-a dreptul.
          -Cine mama dracului te-a numit pe tine șefa, Da'Vierr? Am întrebat-o fierband de furie.
          Nu parea deloc impresionata. Nici ea, nici ceilalți doi. Oamenii astia mă luau drept mascarici?
          -Știți ce? Am pufnit eu. Mă doare în cot! Milan ne aminteste de câte ori are ocazia ca suntem trei în echipa asta. Pe mine să mă săriți din schema de data asta, descurcați-va singuri!
          Am trecut tantos pe langa ei și am ieșit pe ușa de la intrare. Am realizat ca nu am nimic la mine abia când am ajuns în hol, dar naiba să mă ia dacă aveam o cât de mica intenție să mă întorc în apartament cu coada intre picioare.
          Ajuns pe trotuarul din fata hotelului, încă eram livid de furie. Am început să merg la întâmplare pe străzi, fara directie, pentru ore bune. Mă ardeau tălpile când am decis să mă opresc pe o banca, intr-un părculeț.
          Stăteam liniștit și mă gândeam la ultimele luni in special. Uneori îmi doream ca viața mea să fie la fel de anosta precum imaginația lui Milan și când mă uitam în jurul meu îmi dădeam seama ca totul era un iureș mai mare decât în capul lui Davis când o vede pe Easther.
          Poate va intrebati de ce îmi era atât de greu să accept ca trebuie să o scot pe psihopata aia mica la cina. Oh, știam ca e vorba despre acceptare, pentru ca, oricât de pornit voiam să par, nu-l puteam lasa pe Milan să-și riște pielea în asemenea hal și nici pe Davis nu îl puteam pune să iasa cu o alta femeie în timp ce iubita lui îl aștepta la hotel.
          Nu, în adâncul meu știam ca eu va trebui să fac asta. Nu știam cum mama dracului să o fac, vorbisem serios când spusesem ca Julie Hearbell nu mă înghite. N-are decât să mă sugă, zise trufașa vocea demonului din capul meu.
          Revenind, îmi era al naibi de greu să accept ca trebuie să o fac. Trecuseră ani de zile de când nu mai făcusem lucruri pe care nu voiam să le fac. Cuvântul trebuie ajungea în vocabularul meu numai când eu îl spuneam celor din jur. Eu nu trebuia să fac nimic! Eu eram Killian Moriatis și ceilalți făceau lucruri pentru mine!
          Faptul ca eram strâns cu ușa mă făcea să mă simt precum în liceu, când mama, tata, Victoria, profesorii, toată lumea voia să fac ceva, să spun ceva sau mai știu eu ce. Sentimentul ăla era îngrozitor!
          Mi-am prins capul în mâini și mi-am sprijinit coatele pe genunchi. Chiar nu exista alta cale? Poate dacă mergeam toti la cina aia? Oare cei de la Anonymous Society n-ar fi putut să ne dea o alta misiune? Oare dacă le trimiteam un mesaj, mi-ar fi răspuns? Lui Davis nu îi raspunsesera în noaptea aceeacând s-au jucat cu el, dar acum era alta situație, nu-i așa? Nu eram contra-cronometru.
          M-am dezumflat o clipa mai tarziu, când mi-am amintit ce îi spusese Reece lui Davis: oricine refuza sau nu poate duce la îndeplinire o sarcina e descalificat.
           Rahat.
           -Rahat, am spus apoi cu voce tare, printre dinti. Fir-ar a dracului de treaba!
          -Astea sunt niște cuvinte foarte urate.
          Am ridicat ochii ca trăsnit auzind vocea acelui copil. Am dat cu ochii de un puști ce nu parea să aibă mai mult de opt ani. Era murdar, desculț și hainele îi erau mici. Privirea ucigașă cu care mă uitam la el se îmblânzea de la o clipa la alta.
          -Ai dreptate, am fost eu de acord. Chiar sunt niste cuvinte foarte urate. Să nu le repeți!
          -Nu-ti face griji, îmi spuse băiatul dându-și ochii peste cap. Tata vorbește mult mai urat de atât cu noua lui iubita.
          Am aruncat o privire în stânga și în dreapta. Locul era pustiu.
          -Unde e taica-tu, puștiule? L-am întrebat îndreptându-mi spatele.
          -Acasă, mă informa el. Nu prea iese. Mie nu prea îmi place să stau acolo, așa ca de obicei mă plimb prin oras toată ziua.
          Nu-i prea plăcea să stea în propria lui casa? Oh, asta puteam să o înteleg al naibi de bine.
          -Cum te cheamă? L-am întrebat cercetandu-l cu atenție.
          Nu parea bătut sau abuzat la o prima vedere, dar abuzul putea lua multe forme. Nu trebuia să fie vânăt ca să îl doară.
          -James, îmi răspunse zâmbind. Pe tine cum te cheamă?
          -Killian, i-am spus fara să zâmbesc. Ti-e foame, James? Pentru ca eu sunt hămesit și mă gândeam să iau prânzul. Vrei să vii cu mine?
          Chipul băiatului s-a luminat pe sub straturile de mizerie. Ochii i-au sclipit entuziasmați. A incuviintat energic dand din cap. Nu aveam portofelul la mine și puteam doar să sper ca o să pot plăti cu telefonul la vreun restaurant.
          -Să mergem, atunci, am spus ridicându-mă în picioare.
          -Ce inaltime ai, Killian? Mă întrebă James curios.
          -Un mereu și nouăzeci și trei de centimetri, i-am răspuns eu privindu-l nedumerit. De ce?
          Băiatul ridica din umeri.
          -Ești cel mai înalt om pe care l-am văzut vreodată în viața mea.
          -Viața ta e foarte scurta momentan, James, am pufnit eu. Exista oameni mult mai inalti decât mine.
          -Serios? Mă întrebă cu ochii cât cepele. Cunosti pe cineva mai înalt decât tine?
           Am pufnit.
          -Defapt, da. Tipul are un metru nouăzeci și cinci și e plin de tatuaje.
          -Sunteți prieteni? Mă mai întrebă copilul.
          O întrebare foarte buna la care nu reușisem să găsesc un răspuns nici macar pentru mine.
          -Habar n-am, am recunoscut eu. Nu sunt prea sigur. Am putea să fim, dar nu cred ca suntem în momentul asta. E complicat, puștiule. Ce îți place să mananci?
          Lui James îi plăcea să mănânce burgeri și pizza. Dacă aș fi avut mai multa minte, nu l-aș fi întrebat așa ceva. Ar fi trebuit să-l dus să mănânce legume sau ceva de genul asta. Bineînțeles ca n-am făcut-o, am mâncat împreuna pizza și burgeri și clătite cu ciocolata la desert.
          James parea fericit. Macar o persoana în acea zi parea fericita în preajma mea.