Arzi #2 (seria Anonymous Society)

9. Crima și pedeapsa

         Julie

          Când eram copil, tata m-a învățat ca răbdarea e cea mai importanta virtute a unui om, pentru ca nu mulți o au. Niciodată nu am înteles atât de bine ca în acea dimineața la ce se referea când spunea lucrul acesta.
          Mi-a luat cinci minute să-mi schimb hainele cu o pereche de blugi și un hanorac pe care le-am împrumutat de la Layla. Killian și Milan au așteptat în mașina și imediat ce am ieșit pe ușa casei prietenei mele, a început testul răbdării. Amandoi s-au holbat la picioarele mele când mergeam spre mașina. Îi vedeam cum se uita lung iar ei vedeau ca mă uit la ei și nu dădeau doi bani. Știam eu de ce port haine largi si urate! Când am urcat în mașina aveam deja nervii întinși la maxim.
          Apoi Killian a pornit spre oras și în loc să mergem la orfelinat, acolo unde ar fi trebuit să mergem defapt, el a oprit mașina în fata unei cafenele.
          -E șase dimineața, Jules! A fost scuza lui. Nimeni n-o să vorbească cu noi la ora asta! În plus, n-am dormit deloc azi noapte și nu pot să funcționez fara cafea.
          La acea cafenea am observat pentru prima data diferențele frapante dintre Killian, Milan și restul muritorilor de rând. Killian atrăgea atenția tuturor cu energia care deborda din el în valuri ucigatoare. Milan atrăgea atenția oricui prin liniștea pe care o emana. Toată lumea se uita după ei. Toată lumea ii admira, ii invidia sau ii voia. Batista de la cafenea mai ca a salivat în cafelele noastre.
         Apoi, de parca ocolul ăla nu fusese destul, Killian a condus spre hotel. L-a condus pe Milan înapoi și a refuzat să plece de pe loc pana când nu am urcat în fata, langa el.
         -Nu sunt nici șoferul, nici taximetristul tau, Jules! Îmi spusese el.
          Am cedat în cele din urma și am urcat în fata.
          Chiar credeam ca mergem la orfelinat când am plecat din fata hotelului, dar aparent m-am inselat din nou. Unde credeți ca ne-a dus Killian?
          -Lincoln Park Zoo?! Am întrebat perplexa. De ce am venit la zoo, Killian?!
          -O să vezi imediat, mă asigura el desfăcându-și centura. Asteapta aici. Mă întorc intr-un minut!
          Eram atât de socata încat nici macar nu m-am mișcat cât el a coborât și a dat fuga la ghișeu. Habar n-am ce a vorbit cu femeia aia, dar când Killian s-a întors la mașina, aceasta l-a petrecut cu privirea zâmbind larg.
          Ce-mi spusese seara trecuta? Ca sunt singura femeie care îi rezista? Începeam să cred ca nu exagerase deloc.
          A urcat și mi-a aruncat în poala niște hârtii. Nu m-am obosit să le ridic.
          -Ce sunt astea, Killian? De ce suntem aici și nu suntem acolo unde ar trebui să fim, adică la orfelinat?
          -Ce sunt alea, Jules? Mă întrebă facand semn cu bărbia în poala mea.
          M-am încruntat la el, am oftat și am verificat hârtiile. Erau trei bilete la zoo: doua pentru adulti și unul pentru copii. Mi-a luat jenant de mult timp să înțeleg ce se întâmpla.
           -Mergem... la zoo? Am întrebat înghitind în sec.
          -Îmi dau seama ca părerea ta despre mine e de rahat, Jules, chicoti el, dar n-am de gând să mă duc la orfelinat, să-l iau pe James de un umar și să-l scutur pentru ca m-a mințit.
          -De ce...?
          Era unul din acele momente în viață în care cuvintele te parasesc. Efectiv nu mai știam cum să le leg.
          -De ce fac asta? Pufni el conducând agil prin traficul din ce în ce mai aglomerat. Pot să îți spun o poveste, Jules?
          Am incuviintat dand din cap, apoi mi-am dat seama ca el nu se uita la mine.
           -Da, mi-am dres eu glasul gâtuit.
           Killian n-a așteptat mult pana să vorbească. A durat numai o clipa, de parca știa deja ca o să spun da.
           -A fost odată ca niciodată un puști care semăna foarte mult cu James, chiar dacă cel din poveste avea o familie. Totuși era o familie de rahat, cu o mama narcisista, un tata absent si o sora egoista. Câteodată avea impresia ca i-ar fi fost mai bine fara acea familie, câteodată chiar era adevărat. Nu mureau de foame, dar nici nu erau bogați. Supraviețuiau. Iar pustiul ăla detesta supraviețuirea, în special pentru ca știa ca singura lui șansă de a scăpa de familia lui bolnava era să reușească în viață, să facă mulți bani și să nu se mai uite înapoi. N-o să intram în detaliile morbide, Jules, dar e important să știi asta: singura șansă a lui James în viață e să ajungă pe picioarele lui. Plănuiesc să-i ofer o ocazie să o facă.
          Am putut să citesc printre rânduri. Ocazia pe care voia să i-o ofere lui James era aceea pe care el nu o primise de la nimeni, pentru ca despre el era vorba in povestea aia, știam sigur. Nu era prima oară când mă încerca sentimentul acela în preajma lui, dar a fost prima data când i-am dat curs.
          Era foarte posibil să mă fi inselat în privința lui Killian Moriatis. Am inghitit în sec și nu am scos nici un cuvânt pentru restul drumului pana la orfelinat.
          Directorul orfelinatului a fost de acord să ne primească. Nu știu cum, dar aveam impresia ca toate ușile din fata lui Killian se deschid singure. Nu, asta era o prostie. După ce spusese în mașina, îmi dădeam seama ca nu fusese un drum ușor să ajungă pana unde a ajuns. Nici macar nu era nevoie să știu toate detaliile morbide, așa cum le numise el, ca să îmi dau seama de asta.
          Părerile și sentimentele mele erau... foarte confuze în clipa aia.
           -Buna ziua, ne întâmpina bărbatul trecut de cincizeci de ani. Am înteles ca vreți să vorbim despre James?
           Killian incuviinta din cap și întinse mana spre el.
           -Numele meu este Killian Moriatis, domnule. Aceasta este Julie Hearbell.
          -Eu sunt Gideon Graham, răspunse bărbatul prinzandu-i mana. Luați loc. Despre ce vreți să discutam? Sunteți interesați de adopție?
          Adopție?! M-am încruntat la bărbat în timp ce mă așezam pe scaunul de langa Killian.
          -Nu, răspunse Killian. Nici macar nu știam ca este eligibil pentru adopție. Defapt, la drept vorbind, nu știam nici ca e orfan.
          Killian i-a povestit apoi bărbatului în mare cum s-au întâlnit în parc și ce s-a intamplat în zilele de după acel eveniment. Domnul Graham a ascultat răbdător.
          -Înteleg, spuse el oftând lung când Killian a terminat se vorbit. James e un copil bun, dar dificil de gestionat. Fuge de aici de câteva ori pe saptamana. Îngrijitorii de plâng mereu de el, pentru ca nu cooperează și refuza să accepte ca părinții lui nu mai exista.
           -Ce știți despre mama lui? Întrebă Killian curios.
           Bărbatul clatina din cap.
           -Nimic. Am încercat să o găsim, dar nu am reușit nici macar să îi aflam numele. L-a născut pe James acasă și nu s-a prezentat la spital atunci când copilul a fost dus pentru controale. A durat mai mult de o luna ca tatăl lui să-i facă certificatul de naștere și să îl ia din spital.
          Aveam inima atât de impietrita în momentul ăla, pentru ca nu înțelegeam ce monstru ar putea să facă așa ceva. De ce ti-ai abandona propriul copil nou născut? Cum poate cineva să facă așa ceva?
          -Domnule Graham, continua Killian. Domnisoara Hearbell este psiholog. Ne întrebam dacă e în regula să îl luam pe James azi la o plimbare. Plănuim să îl duce la zoo.
          Mi-am muscat limba ca să nu comentez despre faptul ca nu sune psiholog pentru ca nu profesez, dar poate ca era mai bine ca domnul Graham să creadă ca sunt. Minciuna era un păcat, chiar și una nevinovata, însă scopul scuza mijloacele în unele momente. Acela era unul din acele momente.
          -Nu văd nici o problema, spuse bărbatul ridicând din umeri. Am nevoie de datele dumneavoastră. O să o anunț pe ingrijitoarea lui să îl aducă în holul principal. Tot ce va rog e să îl aduceți pana la ora șapte înapoi.
            Killian l-a asigurat ca la ora sase James va fi înapoi în orfelinat cat timp bărbatul i-a scris toate datele intr-un registru. Am ieșit din birou cu gâtul uscat.
           -Locul asta e îngrozitor, mormai Killian când coboram scările spre parter.
          -Știu, am murmurat și eu, neindraznind să mă indepartez foarte mult de el.
          Am coborât în tăcere și am ajuns în holul principal în scurt timp. Locul era gol. James nu sosise încă. Cât am așteptat, m-am întors spre Killian. Habar n-aveam ce să cred despre el. În fiecare zi în care interacționam îmi dădeam seama ca făcusem cu el exact ce facusera ceilalți cu mine toată viata: judecam o carte după coperta.
          Eram obosita, eram epuizata emoțional, empatizăm cu suferința tuturor acelor copii din locul ăla îngrozitor și simteam cum mi se ineaca corăbiile gândindu-mă la James. De regula mă tineam bine pe picioare. În acea dimineața simteam nevoia să nu o mai fac. Simteam nevoia... să am slăbiciuni.
          M-am apropiat de scaunele așezate langa perete. Mi-am tarat picioarele pe podea și m-am trântit pe unul dintre scaune. Nu-mi puteam explica de ce mă simteam atât de dărâmată în clipa aia. Poate pur și simplu aveam nevoie de un moment în care să capitulez chiar dacă era în fata lui Killian sau poate tocmai din cauza ca era el acolo simteam asta.
          -Mama mea m-a urat dinainte să mă nasc, m-am auzit spunând fara să mă uit la el.
          -Poftim?! A întrebat atât de surprins.
          Am incuviintat dand din cap și mi-am privit mâinile împreunate în poala.
          -Tata provine dintr-o familie foarte bogata, i-am explicat eu. Cred ca a rămas intenționată, ca să se mărite cu el. A reușit intr-un final, dar tata a fost dezmoștenit. Mama spera da se mărite cu un avocat bogat și s-a trezit soția unui preot falit. M-a urat pe mine și l-a urat și pe tata. Lui nu i-a arătat-o niciodată, în timp ce mie mi-a amintit în fiecare zi. A murit acum șase ani, de cancer. Ultimii doi ani, cât a fost bolnava, a fost... îngrozitor. Știa ca moare și era geloasa ca eu o să trăiesc în continuare, așa ca nu ma lasa sa mănânc când nu era tata acasă. Era geloasa ca eu am par în timp ce ea nu, așa ca mi l-a tăiat în somn. Era geloasa ca eu pot să ies din casa iar ea nu, așa ca mă încuia în camera mea și îi spunea tatei ca dorm. Știu... cum e să încerci să te ridici la suprafață. Apreciez ce încerci să faci pentru James.
          -Tatăl tau stie despre toate lucrurile astea?
          Am tresărit auzindu-i vocea atât de aproape de mine. Stătea chiar pe scaunul de langa cel pe care stăteam eu. Nu îl simțisem când s-a asezat. Mi-am întors privirea spre el și m-am uitat în ochii lui întunecați ca iadul.
          -Nu, am recunoscut eu. Tata e un om bun. Mereu s-a zbătut pentru comunitatea din care face parte și a luat asupra lui greutățile celorlalți. Nu am vrut să îl impovarez mai mult decât o făceau enoriașii lui.
          Killian s-a intins și și-a asezat mana peste mâinile mele împreunate. Palma lui era atât de mare încat îmi acoperea ambele mâini. El era bronzat și sănătos în timp ce eu eram alba și păream în permanenta bolnava.
          -O să spun ceva nepotrivit, mă anunță el.
          -Asta faci de când ne-am cunoscut, am pufnit eu tragandu-mi nasul.
          -Povestea ta e tragica, îmi spuse el. Și nu știu cum, dar asta mă face să vreau să ti-o trag foarte tare.
          M-am strâmbat și mi-am tras mâinile de sub palma lui. M-am întors pe jumătate spre el. Genunchii mei îi atingeau coapsa.
          -Ti s-a mai spus pana acum ca ești scârbos? L-am întrebat printre dinti. Cum poți să spui asemenea lucruri, mai ales după ce ti-am povestit? Și intr-un orfelinat!
          Killian a ranjit și mi-a făcut cu ochiul exact când James a dat navala în hol. Am înteles ce a vrut să facă. Nu voia neaparat să se dea la mine, deși aveam o bănuială ca îi convenea, dar mai mult decât atât voia să îmi distragă atenția.
           -Nu i-am crezut când mi-au zis ca sunteți aici, chitai James cu ochii cât farfuriile.
          Mimica i s-a schimbat o secunda mai tarziu.
          -Am dat de necaz, nu-i așa? Sunteți foarte supărați pe mine? Tremurul vocii și felul în care privea podeaua... mi s-a rupt inima.
          -Oh, da, spuse Killian apropiindu-se de el și punându-i mana pe umar. Suntem atât de supărați pe tine încat am decis să te ducem la zoo azi.
          Când James și-a ridicat ochii spre Killian, neîncrederea se împletea cu entuziasmul în ei. Mi-a aruncat o privire rapida. Aștepta o confirmare, așa ca i-am zâmbit.
          -La zoo? Întrebă încet, aproape solemn. Serios?
          Killian incuviinta dand din cap.
          -Mai serios ca Julie când cineva îi invadează spațiul personal, îi spuse copilului. Să mergem.
          Mi-am dat ochii peste cap și i-am urmat spre ieșire. Exact când ieșeam, îngrijitoarea intra în gol gafaind. Probabil James o luase la fuga de langa el. I-am făcut cu mana femeii din mers.
          -O să dau de necazuri? Ne întrebă el indata ce mașina s-a pus în mișcare.
          -Definește necazuri, i-am cerut intorcandu-mă aproape cu totul în scaun, ca să mă uit la el.
          -O să mă pedepsiți? Întrebă el ferindu-și privirea.
          Era rândul meu să mă incrunt.
          -De ce am face așa ceva?
          -Pentru ca v-am mințit, murmura el cu jumătate de gura.
          -Nu, l-am asigurat eu. Nu o să te pedepsim pentru ca ne-ai mințit. Ce spui dacă, în loc de o pedeapsa, o să primești o plimbare la zoo, un prânz tarziu și o inghetata. Apoi, dacă vrei, putem merge la biserica la care tatăl meu este preot și poate, dacă ai noroc, o să te lase să intri în Altar.
          -Ce e ăla un Altar? Mă întrebă el curios.
          -Altarul este cea mai importanta parte din biserica, închinat exclusiv lui Dumnezeu, i-am explicat eu. Numai preotul poate intra acolo și cei care primesc binecuvântarea lui.
          -O să intri cu mine? Mă întrebă el.
          -Nu pot, i-am spus ridicând din umeri. Femeile nu pot intra în Altar.
          -De ce nu?
          Pentru ca nu Dumnezeu, dar religia este foarte misogina, puștiule, m-am gândit. Nu am dat glas acelui gând.
          -Nu am voie. Femeile nu au voie să intre în Altar.
          -Atunci Killian poate să intre cu mine?
          Am pufnit și am chicotit. Killian, în Altar?
          -Bineînțeles ca o să intru cu tine acolo, James, se grăbi Killian să îl asigure.
          Eu eram contrariata, dar n-avea importanta, pentru ca James parea mulțumit de răspuns.

           Grădina zoologica din Chicago era uriașă. Mult prea mare ca să poata fi vizitată intr-o singura zi. Când am plecat de acolo, după-amiaza, aveam telefonul plin de poze cu James și poate și vreo doua cu Killian. Vazand ca ne chinuiam să facem un selfie, un turist drăguț s-a oferit să ne facă o poza. Plănuiam să o șterg, la un momendat, atunci când și Killian și James aveau să dispară din viața mea.
           Eu și James am mâncat câte o pizza întreagă și poate pentru mine era relativ normal, dar nu înțelegeam cum un copil poate manca atât de mult. În tot timpul asta, Killian s-a certat la telefon cu diferiți oameni pe subiecte cu care nu puteam tine pasul. Am renunțat să mai trag cu urechea în cele din urma.
           Tot drumul pana la biserica eu și James ne-am jucat piatra-hartie-foarfece pe bancheta din spate. Când Killian a parcat mașina în fata bisericii mai ca am avut un soc. Nu știam când trecuse timpul.
           L-am găsit pe tata rugându-se în liniște. Și-a ridicat ochii spre mine când am deschis ușa și mi-a zâmbit. I-am zâmbit și eu. Privirea lui a fugit în spatele meu când Killian și James au intrat.
           -Am adus musafiri, l-am anuntat eu. Termina-ti rugăciunea liniștit. Putem aștepta.
           Tata m-a expediat cu un gest al mâinii și s-a ridicat în picioare.
           -Dumnezeu e primitor, îmi spuse el. E o gazda buna. Cine sunt eu să-mi las musafirii să aștepte?
           Am chicotit și m-am întors spre James. I-am intins mana. A prins-o fara să stea pe gânduri, dar nu i-a dat drumul lui Killian. M-am gândit ca probabil loialitatea și atașamentul lui funcționau la fel: mi le oferea și mie, fara însă să i le regenereze lui Killian.
            -Tata, el este James, am spus eu. Pe Killian Moriatis l-ai cunoscut deja zilele trecute.
            Tata incuviinta dand din cap. Probabil aștepta o explicație. Ei bine, și mie mi-ar fi prins bine una, numai ca nu aveam așa ceva!
           -James a avut parte de o zi la Zoo, l-am anuntat pe tata zâmbind. Iar acum speram ca poate îi faci un tur al Altarului.
           Privirea tatei s-a imblanzit uitându-se la copil. Nu știu cum, dar mereu simțea când un om se afla în necazuri.
           -Bineînțeles, îsi drese tata vocea. James, poți să îmi spui parintele Adam. Vino cu mine. Am un tur al Altarului special pentru copii atât de curioși ca tine.
            I-am dat drumul mâinii copilului și m-am tras un pas în lateral. Mi-am dres vocea, incercand să-i atrag atenția tatei.
           -Mai e ceva, am murmurat eu. Nu vrea să intre fara Killian.
           Tata l-a privit întrebător pe acesta. Killian a ranjit.
          -Ce pot să zic? Sunt irezistibil.
          -Eu o să fiu în grădină, am spus pornind deja spre ieșire. Mă strigați când sunteți gata de plecare.
           I-am așteptat afara, întinsa pe spate pe pământul rece. Mă uitam la cer fara să văd nimic defapt. Când eram mica îmi plăcea să stau întinsa pe jos și să mă uit la nori. Îmi imaginam tot felul de animale, plante și obiecte. În după-amiaza aceea târzie, imaginația mea refuza să coopereze.
            După jumătate de ora, James a venit în fuga și s-a trântit pe pamant, langa mine.
            -O să răcești, i-am atras eu atenția.
            -Da, și tu nu? Pufni el.
           Bine.
           -Fie. Stam aici cinci minute, apoi plecam!
           În scurt timp Killian s-a intins și el pe jos, langa James. De parca ziua aia nu fusese deja suficient de ciudata si eu nu eram deja suficient de confuza. Exact de asta aveam nevoie: să-l văd pe Killian purtându-se astfel.
             Eram intr-o încurcătura mai mare decât cerul de deasupra mea și am realizat asta abia în mașina, când James a adormit cu capul pe umărul meu și l-am surprins pe Killian uitându-se lung la mine în oglinda retrovizoare.