Arzi #2 (seria Anonymous Society)

32. Epilog. Dar pe diavol cine să-l opreasca?

          Killian

          Miami nu s-a simțit niciodată mai mult ca fiind acasă decât atunci când am ajuns cu Julie la hotelul la care erau cazați prietenii mei.
          Nu, nu plănuiam să îmi țin proaspăta soție insarcinata intr-un hotel la nesfârșit, doar ca apartamentul meu nu era gata încă. Renovarea era pe sfarsite când am ajuns noi și totul a fost aranjat și pus la locul lui în următoarele doua săptămâni. Asta a fost o victorie.
          O alta victorie a fost faptul ca după numai o saptamana de când ajunseseram în Miami, directorul orfelinatului ne-a sunat să ne informeze ca cei de la protecția copilului ne considerau eligibili pentru a-l adopta pe James și urmau să ne facă o vizita cât de curând. A trebuit să grăbim lucrările, amenajările și curățenia în apartament, dar am reușit.
          A treia victorie din ultima vreme, una mica dar importanta pentru mine, era ca Jules și Easther păreau ca se înteleg bine. N-aș fi vrut să știu ca Jules sta singura în casa, fara nici un prieten prin preajma cât eu, Davis și Milan alergam după năluci prin Miami.
          Apropi de Davis și Milan, aveam impresia ca cei doi trăiesc pentru a fi în disproportionalitate. Cu cât Davis parea mai fericit în Miami, alături de Easther, cu atât Milan parea mai mizerabil. Într-o dimineața a ieșit din camera lui din apartamentul hotelului purtând pantaloni scurți și un tricou spalacit. Am avut un soc. Unde-i erau pijamalele simandicoase din mătase?
          Inafara de Milan care arata mizerabil și se purta ca un urs, toată lumea parea mulțumită și impacata cu noua locație. Eu eram în extaz, pentru ca fugeam la birou și ședințe oricând era nevoie, treceam pe la apartament ca să supraveghez lucrările și petreceam timp cu Jules. Știam ca situația era provizorie și ne asteptam oricând ca Anonymous Society să pornească ultima cursa. Tăcerea lor îndelungată era ciudata și o parte din mine îsi dorea cu ardoare ca vânătoarea să înceapă din nou.
          Ziua în care apartamentul - al nostru de-acum- a fost gata renovat, curățat și bun de locuit, am luat toate lucrurile mele și ale lui Jules, le-am aruncat în portbagajul mașinii si am zbughit-o din hotel. Tot în acea seara, în timp ce eram cu James pe FaceTime si eu sărbătoream cu sampanie iar Jules cu suc de mere, cineva a sunat la ușa. Milan, mai precis. Care avea bagaje după el și nici macar nu m-a întrebat dacă poate să-și aducă toate catrafusele și să se mute la noi.
          -E în regula, Killian, mi-a zâmbit Jules de pe canapea când am anuntat-o ca îl arunc pe Milan pe fereastra cu tot cu bagaje. Pe mine nu mă deranjează dacă sta aici și probabil nici pe tine, doar ca nu vrei să recunoști. Lasă-l să stea. E clar ca ceva se întâmpla cu el în perioada asta. Să nu îi îngreunat și mai mult situația.
          Soția mea era un înger.
          Îngerul meu blond cu cei mai albaștrii ochi din univers, care în realitate nu era deloc un înger și m-ar fi mâncat de voi la prima mișcare greșita. Să spun ca eram foarte îndrăgostit de Jules nu i-ar face cinste. O divinizam pana la limita absurdului. Eram al dracului de fericit și al dracului de norocos. Foarte recunoscător, deasemenea. Și incredibil de prins în mrejele ei.
          -Unde-i Milan? Ceru Davis să stie.
          Eu și Julie - și Milan- eram deja în apartament de doua zile când Davis și Easther au venit la cina. Cele doua erau în bucătărie, pregăteau cina și chicoteau isteric. Ne-au expediat și pe mine și pe Davis când le-am propus să le ajutam.
          -Habar n-am, am spus ridicând din umeri și luând o inghititura sanatoasa din berea mea.
          -Cred ca ar trebui să stam de vorba cu el, propuse Davis. Easther tot spune ca e în depresie.
          Am pufnit și mi-am dat ochii peste cap.
          -De ce ar fii în depresie, Davis? Milan, dintre noi trei, are cele mai putine motive să fie depresiv!
          -Iar tu cele mai multe, a ras idiotul. Cu o soție și nu unul, ci doi copii pe drum, te-am înțelege toți dacă ai intra în depresie.
          Am mârâit spre ei, am ridicat mana și i-am arătat degetul mijlociu.
-Haide, Frumoasa din Pădurea Adormita, să-l căutăm pe Milan, mi-a spus Davis sărind în picioare de pe canapea.
-Stai puțin, am mormait trântind sticla de bere pe măsuta.
M-am ridicat, dar nu ca să plec în căutarea lui Milan. Am pornit spre bucătărie. M-am oprit în cadrul usii și m-am holbat la Jules. Era singura. Pe Easther o vedeam cu coada ochiului pe terasa, vorbind la telefon. Soție mea îsi făcea de lucru în jurul unei tigăi. Parea foarte în elementul ei. M-am apropiat în vârful picioarelor de ea și eram sigur ca nu m-a auzit.
-Știu ca ești acolo, m-a anuntat fara să-mi arunce vreo privire când mai aveam cam un metru pana la ea. Și te rog, nu mai face chestia asta, Killian! E posibil ca intr-o zi să mă sperii pe bune și, în caz ca ai uitat, sunt insarcinata!
Mi-am așezat palmele pe talia ei și apoi mi-am încolăcit bratele în jurul ei. I-am sărutat tâmpla și mi-am sprijinit bărbia pe umărul ei, aruncând un ochi în tigaie. Nu știam ce gătește, dar arata de parca era voma de bebeluși amestecata cu roșii.
-Când e gata cina? Am întrebat ferindu-mi privirea de la masacrul din tigaie.
Jules avea foarte multe calități. Gătitul aspectuos nu era una dintre ele. Totuși, mâncarea mirosea bine și știam ca va avea un gust și mai bun.
-În jumătate de ora, îmi spuse sprijinindu-și capul de al meu. Mi-e foame.
-Puteam să comandam ceva, i-am spus eu. Dar ești încăpățânată și vrei să gătești.
-Nu vreau să îmi îndop copilul cu mâncare nesănătoasă încă din burta, se scuza ea ridicând din umeri.
Mi-am așezat mâinile pe abdomenul ei plat. Singura modificare semnificativă la corpul ei erau sânii care se măriseră atât de mult încat erau dublii. Eu unul nu mă plângeam, dar ea da, pentru ca aparent o dureau. Mă simteam prost ca mă bucur în timp ce ea suferă, dar eram bărbat și țâțele mari erau țâțe mari fara alte explicații. Abdomenul ei inferior îsi modificase forma, capatand o rotunjime specifica, dar era ceva superficial pentru moment. Eram entuziasmat cu gândul la momentul în care avea să-i crească burta. Jules avea să fie o femeie insarcinata superba.
-Davis vrea să îl consolăm pe Milan, i-am spus sărutându-i gâtul. Strigă-ne când e gata cina, bine?
-Bine, a spus întorcând capul spre mine. Ești un prieten bun, știi asta?
Am deschis gura, hotărât să îi spun ca Davis și Milan nu sunt prietenii mei. Am închis gura și am incuviintat dand din cap. M-a binecuvântat cu un zâmbet de înger.
-O să fii un tata minunat, Killian, a spus oftând visătoare. James și bebelușul sunt norocoși să te aibă. Și eu sunt chiar mai norocoasa decât ei.
În realitate, cel cu adevărat norocos eram eu. Tocmai eu, cel care nu crezusem niciodată în soarta și destin, în stele și noroc.
-Te iubesc, Jules, i-am spus închizând ochii.
-Știu, Killian. Și eu te iubesc.
Câteva clipe a fost liniște. O liniște atât de complexa, plină de promisiuni pentru viitorul minunat ce se intrevedea la orizont. Alături de Jules, simteam ca pot să cuceresc lumea. Cu ea, James și bebelușul alături, eram învingător. Indiferent cât de mult avea să se mărească familia noastră pe viitor, știam un singur lucru: datorită lui Jules și a copiilor cărora le dădeam viață, aveam să fiu nemuritor.
-Du-te și vorbește cu Milan, mi-a spus în cele din urma. O să va chem când e gata cina.
-Bine, am oftat resemnat.
I-am întors capul spre mine și am sărutat-o lung și apăsat. Apoi am fugit mâncând pământul, pentru ca în mintea mea deja o aplecasem peste blatul de la bucătărie.