Arzi #2 (seria Anonymous Society)

8. Empatie și apatie

Killian

-Unde? Am întrebat pentru a patra oară.
-Mai jos.
Am scrasnit furios din dinti. Îmi pierdeam mințile. Probabil asta era oricum planul ei.
-Unde, Julie?
-Am spus mai jos! Marai ea amenintatoare. Coordonarea ta e de rahat.
-Coordonarea mea nu are nici o problema, am plescait arogant. Problema e la tine, nu la mine.
-Singura mea problema în clipa asta ești tu! Suiera nervoasa.
-Sigur, scumpo, cum zici tu.
Mi-am dat ochii peste cap și am închis telefonul când in sfârșit am văzut-o la marginea trotuarului. Stătea zgribulită, imbracata intr-o pereche de pantaloni scurti care-i veneau aproape pana la genunchi, un hanorac mult prea mare și o pereche de papuci de casa. Avea parul ciufulit și parea mai palida decât de obicei. Parea și foarte furioasa, cel mai probabil pe mine.
-Am impresia ca a fost o idee foarte proasta să vin aici, cu tine, ofta Milan sfârșit și epuizat.
-Probabil ca da, am fost eu de acord. Dar trebuie să vorbesc cu ea.
-Nu, nu trebuie! Pufni el. De ce e atât de greu să recunoști pur și simplu ca vrei să vorbești cu ea, Killian? De ce îți cauți scuze?
I-am aruncat o singura privire de avertisment.
-Nu spune tâmpenii, Petrov.
Detectivul meu mă sunase cu o ora în urma. Era cinci dimineața când am parcat mașina în fata casei unde îmi indicase Julie să merg. Nu era casa ei, asta știam sigur.
Ce căutam acolo în creierii dimineții? Eram acolo din același motiv pentru care mă sunase detectivul cu noaptea în cap.
Ce cauta Milan cu mine? N-am vrut să vin singur, așa ca l-am ridicat din pat și l-am carat după mine.
Am coborât primul din mașina exact când Julie ajunsese la ușa de la intrare. Nu ne-a spus să o urmam, dar a lasat-o deschisă.
Era o casa modesta, cu un singur nivel și nici un fel de grădină. Am presupus ca e a vreunei prietene, pentru ca n-o credeam în stare să mă primească în casa vreunul bărbat cu care și-o trăgea. Nota mentala: afla dacă si-o trage cu cineva. Interiorul era anost, dar curat. Macar atât! Însă sufrageria în care am intrat era mult prea mica pentru mine și Milan.
-Ei, să fiu a naibi, chitai o voce ascutita care m-a făcut să mă gândesc la un spiridus.
Am urmărit cu privirea direcția din care venise zgomotul acela deranjant și am dat cu ochii de o fata pe canapea. Parea draguta, dar nu-mi plăcea felul în care ne privea când pe mine, când pe Milan. M-am încruntat la ea.
-Te ascult, mă anunță Julie, care se trântise pe un fotoliu uzat. Ce vrei, Killian?
Mi-am concentrat întreaga atenție asupra ei.
-Ti s-a mai spus ca ești încântătoare? Am întrebat eu. Mersi ca ne-ai invitat să luam loc. Oh, nu, e cam devreme pentru cafea, dar aș bea un pahar cu apa, mulțumesc.
Julie mă privi cu sprâncenele ridicate și un zâmbet mai fals decât țâțele unor fete cu care mi-o trăsesem în trecut.
-Sigur! Să pun și putina mătrăguna? Mă întrebă cu un zâmbet larg pe buze.
Am pufnit clătinand din cap. Mai ca mă umfla rasul.
-Parca Dumnezeu a zis să nu ucizi.
-Dumnezeu e intelegator, mă informa ea ridicând din umeri. Sunt sigura ca ar empatiza cu mine.
Milan a pufnit și a tușit sec, incercand să-și ascundă rasul. I-am aruncat o privire foarte grăitoare de du-te naibi de tradator.
-Ai de gând să îmi spui de ce m-ai trezit la ora asta și de ce ai venit aici? Mă întrebă Julie din nou.
Fara să scot vreun sunet și fara să-mi desprind ochii din ai ei, am scos din buzunarul de la spate hârtia pe care o scosesem la imprimanta în recepția hotelului și am început să o îndoi.
Julie era draguta. Rahat. Era frumoasa și inteligenta și puteam să bag mana în foc ca pe sub hainele alea largi ascundea niște forme care ar face orice bărbat să se gandeasca la ea în moduri foarte păcătoase.
Nu și-a ferit privirea cât m-am jucat cu hârtia. Tensiunea dintre noi era atât de electrizanta încat aveam parul zburlit pe ceafa.
Am ridicat hârtia și am aruncat-o spre ea. Avionul pe care îl făcusem i-a aterizat în poala. Nici macar nu a clipit.
-Ce-i asta? Mă întrebă printre dinti, apăsat.
Era dimineața, eram obosit și mintea mea o lua pe coclauri întunecoase și periculoase. Mi-am imaginat cum mi-ar spune numele, la fel de apăsat, când ar avea un orgasm.
-Citește, i-am ordonat la fel de apăsat.
A așteptat aproape treizeci de secunde doar ca sa ma enerveze pe mine, timp în care nici macar nu a clipit. Abia apoi a desfăcut hârtia și a încercat să o netezească pe coapse înainte să-și plimbe ochii pe ea.
Nu o mintisem în ziua aceea, când i-am spus ca nu e genul meu. Îmi plăceau femeile care arătau precum un înger, dar îmi plăceau și mai mult cele care se purtau precum unul. Mai precis, cele care mă venerau ca pe Dumnezeu. Cele care știau să-și tina gura. Cele care, dacă le-o ceream, se puneau în cap pentru mine fara sa pună la îndoială cererea mea. Cele care mă lăsau să fiu în privat bărbatul care îmi era frica să fiu în public: autoritar, brutal, plin de demoni.
Julie nu era genul meu. Nu era docilă, intelegatoare și supusa. Nu era tacuta și aveam o bănuiala ca mai repede mi-ar fi scos ochii cu unghiile decât să mă lase să o trag de par, să i-o trag pe un balcon deasupra orașului, să o mușc de sfârcuri sau naiba stie ce alte porcarii.
Julie nu era genul meu... dar când buzele i s-au întredeschis și bărbia i-a tremurat... m-am trezit holbandu-mă la gura și ei imaginându-mi cum ar fi să o f...
-Glumești?! Icni ea cu ochii cât cepele. De unde naiba ai informațiile astea?
-Unu: nu știam ca poți să spui naiba, mi-am dres eu vocea, foindu-mă pe loc pentru ca scula mea era direct conectata la imaginația mea bolnava. Doi: sunt informații sigure, de la detectivul meu. Am încredere deplina în el, așa ca o să iau de bun fiecare cuvânt scris acolo.
Ochii ei s-au ridicat spre ai mei. Parea circumspecta și banuitoare.
-Ai un detectiv particular?!
-Bineînțeles, am spus ridicând din umeri. Oricine se respecta are unul, nu-i așa, Milan?
-Nu, pufni trădătorul. Oricine are bani de aruncat pe fereastra are unul, mă corecta el.
-Bine, mi-am dat eu ochii peste cap. Asta e subiectul important acum? Sau ceea ce scrie acolo?
-Ce scrie acolo, Julie? Întrebă spiridușul de pe canapea.
Aproape ca uitasem de prezenta ei. Mi-am aruncat ochii spre ea: i-o trăgea din priviri lui Milan. Când a simțit ca mă uit la ea, și-a mutat ochii asupra mea. Exact aceeași privire: de parca eram deja în ea. Nici macar nu era vorba de dorința sau pasiune, ci de propriul ei beneficiu. Știa ca atât eu cât și Milan îi puteam deschide niște porți și nu mă îndoiam ca nu s-ar abate de la nici un păcat pentru a ne intra în gratii. O informație buna de ținut minte.
-Scrie ca mama lui James nu figurează nici macar în certificatul de naștere, incepu Julie să explice cu jumătate de gura. Mai scrie și ca tatăl lui este, defapt, mort de doi ani. Atat el cât și concubina lui au murit de la droguri și... James i-a găsit. Scrie ca... James locuiește într-un orfelinat... vocea i s-a frânt înainte de a putea spune ci voce tare ultima parte.
Am decis să o ajut:
-Deasemenea suferă de sindrom post-traumatic.
Milan știa deja toate lucrurile alea. Văzuse cu ochii lui cât de zdruncinat eram când am intrat în camera lui la patru dimineața. Văzuse cum îmi tremurau mâinile pe telefon. Văzuse demonii din ochii mei luptându-se să iasa la suprafața. Probabil de-asta acceptase să vina cu mine, pana la urma.
-Ne-a... mințit, suspina Julie uitându-se în ochii mei cu ochii ei uriași, strălucitori. Nu înteleg. De ce a inventat o întreagă viață pe care ne-a spus-o privindu-ne în ochi?
Am ridicat neputincios din umeri.
Uram să mă simt așa.
-Habar n-am, dar plănuiesc sa aflu răspunsurile la toate intrebarile, am anuntat-o inclinandu-mi capul în lateral.
Julie s-a uitat în ochii mei timp îndelungat. Aveam impresia ca soare ar fi putut să răsară intre timp, iar eu nu mi-aș fi dat seama. Tot atunci am mai realizat un lucru care mai ca m-a daramat din picioare: voiam să i-o trag psihopatei care mă bătuse în biserica cu o matura. Ce mama dracului era în neregula cu mine?!
-Putem să vorbim un minut? Mă întrebă ridicându-se în picioare în timp ce strângea intre degete foaia pe care i-o aruncasem în brațe. Intre patru ochi, dacă se poate, adauga și porni spre ușa de la intrare.
Am schimbat o privire cu Milan. Nu era nevoie să-mi spună nici un cuvânt, pentru ca am înteles oricum. Nu voia să rămână singur cu prietena lui Julie. Arata ca una din femeile alea nebune care ti-ar fura sperma, ar face pe dracu în patru să rămână însărcinata și apoi te-ar stoarce de bani, demnitate și viață. Poate ca mă înșelam și fata era defapt foarte draguta, dar rareori mi se întâmpla ca intuiția să mă însele.
-Mergi și asteapta-mă la mașina, i-am sugerat ca din întâmplare, aruncându-i cheile. Nu ar trebui să dureze mult.
N-a pierdut timpul deloc, caci o clipa mai tarziu trecea deja pe langa Julie, galopând spre ieșire. Fugea de o femeie, la propriu. Nu știam dacă să rad sau să plâng pentru el.
Am ieșit în aerul răcoros de dimineața . Soarele nu rasarise încă, dar cerul îsi schimbase culoarea. Iubeam din tot sufletul momentul acela când nu era nici noapte, nici zi; când eu puteam să fiu oricine și... nimeni.
-Ce ai de gând să îi spui lui James? Mă întrebă Julie pe un ton foarte acuzator, scoțându-mă din mica mea bula.
Mi-am întors privirea incruntata spre ea.
-Ce crezi ca o să îi spun, Jules? Am întrebat-o bănuitor.
Ea ridica din umeri. Era tensionata și agitata.
-Habar n-am, dar nu ești cea mai empatica persoana pe care o cunosc și el e un copil cu multe probleme emoționale.
-Greșești, scumpo, am ranjit și mi-am ridicat mana spre parul ei enervant de blond.
Nu s-a ferit din calea mea și nici n-a tresărit când mi-am infasurat o suvita din parul ei pe deget. Mi-am mutat ochii spre ai ei.
-Tu nu mă cunosti deloc, Jules. Habar n-ai dacă sunt sau nu empatic sau oricum altcumva.
-Intuiția nu mă inseala niciodată, mă anunță ea sfidătoare.
Dar în ochii ei era un licăr de frica. Nu îi era frica de mine.
-Nici pe mine, am murmurat încet.
Mi-am strâns degetul în jurul parului ei și am tras. Nu foarte tare, numai atât cât să icnească și să îsi puna mana peste a mea incercand să-și elibereze parul.
-Mă doare, scrasni printre dinti. Da-mi drumul!
-Știu ca te doare, Jules, i-am soptit aplecandu-mă spre ea. Și ce crezi? Îmi e puțin mila de tine în clipa asta. Cred ca pana la urma sunt empatic, nu-i așa?
Nu i-am eliberat parul imediat, dar am redus treptat presiunea cu care o trăgeam pana a devenit mai mult o joaca. Niciunul dintre noi n-a spus nimic pentru câteva clipe lungi. Știam să citesc limbajul corpului unei femei și știam exact ce simte Julie în clipa aia: mă voia chiar dacă nu voia să mă vrea. O lupta pe care o dusesem cu mine de când am întâlnit-o prima data. Încă nu știam dacă o să o pierd sau o să o câștig.
-Vino cu mine, i-am spus eliberându-i parul și lăsându-mi mana să-mi cada pe langa corp.
-Unde? Mă întrebă încrucișându-și bratele peste piept.
Parea bosumflata. Probabil voia să mă joc în parul ei. Poate chiar mai mult.
-Merg la orfelinatul la care locuieste James. Vreau să il caut și să vorbesc cu el. Probabil și cu conducerea locului sau macar un îngrijitor care se ocupa de el. Habar n-am, defapt.
-De ce e atât de important pentru tine să ajuți un copil străin, Killian?
Nu era prima data când îmi punea întrebarea aia, dar era prima oară când parea exasperata. Voia cu disperare un răspuns, iar eu nu voiam să i-l ofer. Pana una alta, Julie era o straina. Nimic mai mult.
-Am foarte multe lucruri pe cap în perioada asta, am oftat eu. Să fac acte de caritate nu era pe lista mea de treburi zilnice, dar nu-i pot intoarce spatele puștiului. Poți să traiesti cu răspunsul asta?
-Nu, îmi spuse clătinand din cap. Minți. Minți de fiecare data când vine vorba despre James, despre motivul pentru care ești în Chicago sau despre prietenii tai. Știu ca ascunzi ceva, Killian Moriatis.
-Vino cu mine la orfelinat, i-am cerut din nou, ignorând comentariul ei.
-O să fac tot posibilul să aflu ce ascunzi, mă avertiza ea.
Am zâmbit ca un idiot.
-Asta presupune o grămada de efort, Jules, i-am atras eu atenția. Și se presupune ca nu mă suferi. De ce ai depune efort pentru cineva pe care îl detești?
-O să vin cu tine la orfelinat, îmi spune, ignorând la rândul ei ceea ce nu voia să auda.
Am incuviintat dand din cap.
-Foarte bine, Jules, am spus oftând lung. Dacă așa vrei să ne jucam, atunci așa să fie.