Arzi #2 (seria Anonymous Society)

17. Intre marturisiri și promisiuni

          Killian

          Războiul dintre est și nord
          Tine de o viață
          Dar au căzut la un acord
          Și ură acum se gată
          Printre fier și betoane
          Au drept arme jetoane
          Doar unul a primit povara
          Dar a creat o vara.

          Eram extrem de nerăbdător să terminam cu mascarada aia și să intram în Anonymous Society. Primul lucru pe care intentionam să îl fac când aveam să dau ochii cu psihopatii aia era sa îi intreb ce droguri folosesc, pentru ca draciile alea trebuie să fie ale naibi de tari din moment ce le provoacă asemenea halucinații când vine vorba de ghicitori.
          Cumva, nu știu cum, în ultimele trei zile Easther aflase despre un război imobiliar care avusese loc în Chicago cu peste douăzeci de ani în urma intre familiile Easthwich și Nortlam se potrivea cu războiul dintre est și nord dar și cu printre fier și betoane. În urma acelui dezastru din lumea afacerilor, familia Nortlam s-a reprofilat și a deschis un lant de cazinouri care s-a extins rapid în mai multe state.
          Cu conexiunile lui și datorită numelui sau foarte cunoscut, Milan a reușit să aranjeze o întâlnire discreta cu Alan Nortlam, fondatorul lanțului de cazinouri și fiul celui care fondase compania de imobiliare care falimentase cu ani în urma.
           Acolo mergeam în acea seara: la o cina în salonul privat al domnului Nortlam din cadrul UnderCasino aflat în inima orașului. Easther refuzase vehement să rămână la hotel, așa ca mașina lui Davis era mai inghesuita decât oricând.
          -Killian. Killian!
          L-am auzit pe Davis în primele douăsprezece dați când m-a strigat, dar idiotul nu pricepea o aluzie nici dacă îi intra în ochi. S-a intins printre scaune și m-a lovit cu pumnul în umar.
          -Ce dracu vrei, Black? Am lătrat nervos, aruncându-i o privire urata peste umar.
          -Cu cine vorbești?
          -Cu nimeni!
          Nu minteam. Deși stăteam cu telefonul în mana și mă uitam lung la el, chiar nu vorbeam cu nimeni. Pentru ca Jules nu vorbea cu mine, deși eu vorbeam cu ea. Îi dădusem toata ziua mesaje și nu îmi raspunsese decât de doua ori. Bineînțeles, se putea și mai rau, adică să nu îmi răspundă deloc, dar tot nu înțelegeam care naiba era problema ei. Când eram împreuna, totul parea în regula. Imediat ce pleca de langa mine, se comporta ciudat.
          -Aha, chicoti Davis. Așa cum serile trecute te uitai la un film porno, și de acolo gemetele care s-au auzit toată noaptea din camera ta?
          Am scrâșnit din dinti.
          -Tu vorbești? Pufni Milan clătinand din cap de pe locul șoferului. Tu și Easther ar trebui să fiti izolați în munți, oameni buni! Poluări fonic.
          -Abține-te, Petrov, comenta Easther fara să ne acorde mai multa atenție decât unei muste. Nici macar nu era vorba despre noi, ci despre Killian.
          -Cine a fost la tine în noaptea aia? M-a întrebat Davis curios nevoie mare.
          -Nimeni, am spus oftând exasperat. Nu e treaba ta! Lasă-mă în pace.
          Știam ca Milan o văzuse pe Julie venind, ba chiar îi deschisese ușa. Dintr-un motiv care îmi scăpa cu desăvârșire, alesese să îsi tina gura în privința asta.
          -Puteți să schimbați subiectul? Sau și mai bine, să taceti din gura? Am ajuns.
          Milan a parcat mașina. Toți ne-am ținut gurile. Asistenta lui Alan Nortlam îi spusese să intre prin spate, pe scara de serviciu care ducea direct la ultimul etaj al clădirii impresionante cu fațada din sticla, așa ca asta am făcut. Cele cinci etaje păreau ca nu se mai termina, iar eu simteam adrenalina navalindu-mi în corp.
           Asta iubeam la misiunea aceea aproape imposibila de a intra în Anonymous Society: adrenalina pe care o simteam în fata necunoscutului. Voiam exclusivitatea acelui club, voiam prestigiul, voiam onoarea de a face parte din așa ceva, dar iubeam adrenalina. Drumul în sine era mult mai incitant decât destinația finala.
           -Cine bate la ușa? A întrebat Davis cu jumătate de gura când ne-am trezit în fata unei usi din sticla neagra.
          -Cine a stabilit întâlnirea, am murmurat impingandu-l pe Milan la înaintare.
          Mi-a aruncat o privire exasperata peste umar, dar nu a spus nimic. Și-a îndreptat spatele, și-a netezit sacoul și a bătut hotărât la ușa. Era fascinat de privit cum micul Petrov se transforma în marele Milan Petrov în numai doua secunde. Trecerea era brusca și frapantă.
          -Intra! S-a auzit o voce masculina groasa și răgușită de pe partea cealaltă a usii.
           Milan a deschis ușa și a pasit înainte. L-am urmat îndeaproape, cu Easther imediat în spatele meu. Davis a intrat ultimul. Cred ca vorbesc în numele tuturor când spun ca nu mă asteptam la cea am găsit în spatele acelei usi.
          Încăperea era uriașă, împărțită în mai multe zone. Pe un perete întreg era o biblioteca ce putea rivaliza oricând cu biblioteca publica a unui oras mai mic de provincie. Intr-un alt colt era un pian uriaș. Putin mai departe, langa ferestrele pana la tavan, se găsea un birou din lemn masiv. Chiar în mijlocul încăperii era o masa mare, cu douăzeci de scaune în jurul ei. La acea masa era un singur ocupant.
           -Bine ati venit, ne ură bărbatul ridicându-se în picioare pe măsura ce ne apropiam. Domnule Petrov, mă bucur să va cunosc personal.
           -Mulțumim ca ne-ați primit atât de repede, domnule Nortlam. Puteți să îmi spuneti Milan. Aceștia sunt asociații mei, Killian Moriatis și Davis Black. Domnisoara este Easther Da'Vierr, iubita lui Davis.
          Bărbatul ne-a privit pe rând pe toți, răbdător și cercetător. Parea curios în privința noastră, în special în privința lui Davis. Adevarul e ca, pe oriunde mergeam, Davis sarea cel mai mult în ochi. Eu și Milan ne mulam ușor pe situații, Easther era desăvârșit de eleganta și volatilă, dar  Davis refuza să coopereze. De exemplu în acea seara purta blugi și un tricou negru peste care aruncase o geaca de piele. Arata ca un motociclist dintr-o banda.
          -Puteți să îmi spuneți Alan, ne spuse bărbatul facand semn ceremonios spre masa aranjata mai ceva ca intr-un restaurant cu stele Michelin.
          Știam ca Alan Nortlam avea aproape șaptezeci de ani, dar nu i-ai fi dat mai mult de cincizeci. Avea ochii albaștrii, inteligenți și abili și parul grizonat în stilul acela pe care toți bărbații și-o doresc de la o vârsta. Ne-am asezat toți la masa, în stânga și în dreapta lui Alan care stătea în capul mesei.
          -Cina o să sosească imediat, ne spuse bărbatul. Bănuiesc ca nu ati venit aici pentru personalitatea mea încântătoare, dar nu îmi place să discut pe stomacul gol.
          -Sunt perfect de acord, spuse Milan diplomat.
           Conversația a fost lejera în jurul mesei pe tot parcursul cinei. În mod deloc surprinzător, Easther l-a prins pe Alan în mrejele ei de vrăjitoare malefică și, pana la sfarsitul felului principal, omul îi mânca din palma. Când a sosit desertul eram sigur ca Alan mai avea numai puțin și trecea tot ce avea pe numele ei.
          -Minunat! Zise el entuziasmat. Absolut minunat! O familie numeroasa e cel mai mare dar pe care îl poate primi un om. Ești foarte norocoasa, Easther.
          -Așa e, a zâmbit ea. Chiar sunt. Și familia se tot mareste, mai spuse aruncându-i un zâmbet larg lui Davis.
          -Ai o familie numeroasa, Alan? A întrebat Milan, ca din întâmplare.
          Mimica bărbatului a trecut de la entuziasmata la melancolica. Probabil i-a pierit pofta de mâncare, pentru ca a lasat jos furculița cu tot cu bucata de prăjitura cu inghetata pe care voia să o mănânce.
          -Nu, nu tocmai, ofta el. Defapt, dacă nu pun la socoteala angajații mei, nu am pe nimeni inafara de soția mea.
          Tăcerea care s-a lasat peste masa era extrem de zgomotoasă. Astfel de conversații atât de personale mereu mă puneau intr-o postura ciudata, pentru ca mereu exista riscul să fiu nevoit să răspund și eu la intrebari despre familia mea. Nu voiam să vorbesc despre oamenii aia. Singura persoana căreia îi spusesem câte ceva era Julie și nu eram sigur ca fusese o idee tocmai inspirata.
          -Am avut o familie adevarata, la un momendat, ofta Alan melancolic. A trecut mult timp de atunci.
          -Ce s-a intamplat, Alan? Întrebă Easther încet după ce a schimbat o privire cu Milan.
           -Am avut trei fii, spuse bărbatul cu un zâmbet stins pe buze. Doi dintre ei au murit în adolescenta, intr-un accident de mașina când se întorceau de la o petrecere.
          -Condoleanțe, murmura Milan cu jumătate de gura.
          -Îmi pare rau, spuse și Easther.
          Bărbatul a fluturat din mana de parca încerca să alunge un gând întunecat. S-a încruntat spre farfuria din fata lui și și-a dres vocea.
           -Cel de-al treilea a renunțat la a mai fii fiul meu, continua el. Și-a schimbat numele și a rupt legătura cu mine și mama lui. Au trecut douăzeci și patru de ani de atunci și e la fel de dureros ca în prima zi.
          -Îmi pare sincer rau pentru toate lucrurile prin care ai trecut, îi spuse Easther cu o sinceritate dezarmanta. Nu-mi pot imagina cum e să pierzi atât de multe persoane pe care le iubești intr-un timp atât de scurt.
          Alan a ridicat din umeri dar nu a spus nimic. Probabil nici el nu înțelegea cum reusise să rămână pe linia de plutire după atâtea evenimente tragice.
          -Alan, am venit aici în seara asta cu un motiv, îsi drese Milan vocea, așezându-și antebrațele pe cantul mesei și aplecandu-se ușor înainte.
          Alan a incuviintat dand din cap și s-a sprijinit pe spătarul scaunului cu bratele incrucisate peste piept.
          -Așa cum am spus mai devreme, îmi dau seama ca nu ati venit aici ca să îmi tineti companie la cina. O să ascult ce aveți de spus, copii.
          Atunci am înteles de ce voise mai intai să luam cina și abia apoi să discutam: fusese un test pe care nici macar n-am știut ca îl dam. Era ceva ce știam totuși, și anume ca dacă n-ar fi fost Easther, am fi picat testul asta. Niciunul dintre noi trei nu era bun la conversații lejere din complezenta.
          -Eu, Davis și Killian facem parte dintr-un fel de joc, incepu Milan să explice. Cea mai noua ghicitoare pe care trebuie să o rezolvam ne-a condus pana la tine.
          Alan parea foarte circumspect.
          -Ghicitoare? Joc? Ce înseamnă asta, Milan?
          -Nu pot să îți spun, dar te asigur ca nu o să ai parte de neplăceri din partea noastră. Dacă lucrurile sunt cum bănuim noi, singurul tau scop în ghicitoarea asta e să ne conduci spre persoana pe care o căutăm defapt.
           -Cum îmi dau seama spre cine să va conduc, dacă nu puteți să îmi spuneți nimic?
           -Dacă ești de acord să ne ajuți fara să pui intrebari, atunci o să îți spunem ultima parte din ghicitoare. Am o bănuială ca o să înțelegi exact despre ce e vorba.
          Alan Nortlam era un bărbat pragmatic și foarte inteligent din moment ce reusise să-și transforme viața tragica intr-o poveste de succes. Totuși pragmatismul nu putea ucide complet curiozitatea, și aveam o bănuiala ca aceea era cea mai mare slăbiciune a lui.
          -Presupun ca va dați seama cu toții ca e în natura umana să puna și să îsi puna intrebari, ofta bărbatul. Însă, recunosc asta, va admir perseverenta. Ati venit pana aici, deci e clar ca aveți nevoie de informatii. O să va ajut.
          Umerii lui Milan s-au relaxat. Ai mei s-au încordat.
          -Cu ce pret? M-am auzit întrebând.
          -Killian! Suiera Easther privindu-mă ca pe un criminal.
          -Ce e? Am pufnit aruncându-i o privire înainte de a mă uita din nou în ochii lui Alan. Fiti serioși, oameni buni. Alan Nortlam nu a reușit în viață facand favoruri gratuite în stânga și în dreapta. Domnule Nortlam, înainte de a accepta ajutorul tau aș vrea să știu exact ce va trebui să oferim în schimb.
          -Termenul de ajutor nu îți sugereaza un gest necondiționat de bunăcuviința? Mă întrebă el privindu-mă cu o spranceana ridicata.
          -Ba da, dar nu dacă vine de la cineva care îsi castiga existenta pe cârca unor oameni care îsi distrug viața la jocurile de noroc.
          Puteam simți cum Milan era la o secunda distanta de a-mi sari la beregata. Pana și Davis arata de parca se abtinea cu greu să nu mă omoare cu mâinile goale. Ei nu aveau cum să înțeleagă, dar eu da. Alan era om de afaceri, ca și mine. Înțelegeam cum îi merge mintea.
          -Cu ce te ocupi, Killian? Mă întrebă continuând să mă   privească cercetător.
          -Cu fleacuri, am răspuns eu incercand să par mai degajat decât mă simteam defapt. Am o companie care valorează câteva zeci de milioane de dolari.
          -Deci vorbim de la egal, mustacii bărbatul.
          Am clătinat cu hotarâre dand din cap.
          -Nici pe departe, am pufnit eu. Sper să o facem intr-o zi.
          -Atunci, uite ce vreau în schimbul ajutorului meu, spuse Alan, pentru ca prietenul vostru are dreptate, copii. Chiar și ajutorul celor ca mine are un pret. Iar prețul pe care îl cer pentru a va ajuta în aceasta seara este o promisiune din partea lui Killian.
          -Ce fel de promisiune? Am întrebat bănuitor.
          -Vreau să-mi promiți ca in ziua în care o să consideri ca putem vorbi de la același nivel, să te întorci aici, să luam cina împreuna.
          Am întors cererea lui pe toate partile, am disecat fiecare cuvânt și am încercat să găsesc chichițe care m-ar fi pus în încurcătura. Totul parea transparent, așa ca am ridicat din umeri.
          -Fie, am spus eu. Promit ca, în ziua în care o să consider ca putem vorbi de la egal, o să te caut, domnule Nortlam.
          -Foarte bine, îmi zâmbi el. Acum spuneți-mi ghicitoarea.
          -O să îți spun doar ultima parte din ea, prelua Milan. După cum ti-am explicat deja, ghicitoarea ne-a adus la tine. Ultima parte suna așa: Doar unul a primit povara/ Dar a creat o vara.
          Alan s-a încruntat cu ochii la Milan. Vedeam în ochii lui cum toate mecanismele și sinapsele creierului sau au început da lucreze simultan.
          -Doar unul a primit povara, a repetat el gânditor. Unul, ce?
          -Speram să ne spui tu asta, mormai Easther cu jumătate de gura. Poate ca unul dintre cei implicați în scandalul de acum douăzeci și patru de ani?
          -Posibil, spuse Alan, deși nu parea prea convins. Doar unul a primit povara, repeta el din nou. Dar a creat o vara. O vara.
          A tăcut brusc și mimica i s-a încruntat chiar mai mult.
          -Nu, a pufnit el de parca încerca să se convingă singur. Oare să fie asta?
          -Ce anume? Am sărit și eu și Milan în același timp.
          Eram patru idioți aplecați peste o masa, holbandu-ne ca la circ la un bărbat batran care parea ca pierduse contactul cu realitatea.
          -Cel despre care vorbește ghicitoarea voastră, murmura bărbatul fara să se uite la vreunul dintre noi. Astea sunt toate informațiile pe care le aveți despre el?
          -Asta e tot, îi confirma Milan.
          -Și sunteți siguri ca restul ghicitori mă indica pe mine?
          -Siguri, zise Easther fara să stea pe gânduri.
          -Atunci exista o singura persoana care-mi vine în minte, ofta el. Fiul meu.
          -Cel care nu vorbește cu tine? A pufnit Davis exasperat. Minunat! Am căzut din lac, în put.
           -Spune-ne mai multe despre fiul tau, îi ceru Milan. Orice informații se pot dovedi folositoare.
            -Si-a schimbat numele de familie acum foarte mulți ani, înainte să se însoare. A luat numele de fata al bunicii lui din partea mamei, ca să fie sigur ca nimeni nu avea să îl mai asocieze vreodată cu mine sau cu familia Nortlam. A renunțat la facultate, s-a însurat și... după cum spune ghicitoarea voastră, a făcut o vara.
          L-am privit încruntat. Golul din stomacul meu începea să capete dimensiuni astronomice și nu eram sigur de ce.
           -Cum îl cheamă pe fiul tau? Ceru Easther să stie.
           Bărbatul inspira și expira lung, de parca tot ce se întâmpla îl durea fizic.
            -Adam, zise în cele din urma. Adam...
            -Hearbell, m-am auzit spunând cu răsuflarea întretăiată și inima în gat. Adam Hearbell e fiul tau, am testat eu cuvintele pe buze.
           -Ce?! A icnit Davis în același timp în care Milan a spus:
           -Fugi de-aici!
           Easther era inmarmurita.
           -Îl... îl cunoașteți? Întrebă Alan mult mai alert și mai precaut decât înainte.
          -Da și nu, mormai Milan cu jumătate de gura și se întoarse spre mine. Cum de ti-ai dat seama?
          Am ridicat din umeri. Stomacul meu era strâns și simteam nevoia să mă foiesc pe scaun.
          -Povestea mi s-a părut cunoscuta de la început, am recunoscut eu. Un bărbat renunța la o facultate, îsi reneagă familia și se insoara cu iubita lui insarcinata. Eram sigur ca m-au auzisem asta undeva. În realitate, exact asta mi-a povestit Julie despre familia ei.
           -Julie? Icni Alan deja palid. O cunosti pe nepoata mea?
           Am incuviintat dand din cap.
           -Se poate spune și așa, și-a dres Milan vocea, aruncându-mi o privire de avertisment.
           Cred ca e corect să spun ca toți cinci eram socati de noile descoperiri. Ghicitoarea ne-a condus la tatăl de mult renegat al preotului în biserica căruia găsisem primul indiciu din Chicago și pe fiica lui tacanita.
Înainte ca oricare dintre noi să apuce să se dezmeticească suficient cât să spună ceva, telefoanele primite prin pista au sunat scurt și ascuțit în același timp.

          Înc-o ghicitoare-i gata,
          Mai sunt multe ce urmează.
          Să va asteptati rasplata
          Dar nu uitați ce primează:
          Gurile-s pecetluite,
          Mai aveți înc-un indiciu
          Intre ițe măsluite
          Mai urmează-un beneficiu.

          Am citit de trei ori mesajul acela și am fost sigur: nu era un indiciu, era un avertisment. Trebuia să ne ținem gurile închise pana când aveam să primim informațiile pentru următorul indiciu.
          Am schimbat o privire cu Milan și Davis. Habar n-am de ce, dar am simțit în adâncul sufletului meu: lucrurile erau pe cale să se complice.
          În acea seara, chiar când coboram scările, la plecarea de la întâlnirea cu Alan Hortlam, telefonul meu a anuntat intrarea unui apel. Am rămas pe loc, la jumătatea scărilor dintre etajele unu si doi, în timp ce toți ceilalți au coborât înainte. Îmi tremurau mâinile când am apăsat pe mesaj.

          Jules: Știu ca mă port prostește, Killian. Dacă ești supărat pe mine, pot să înțeleg de ce. Dacă, însă, mai vrei să-mi dai ocazia să-ti arat ca mă pot purta ca un om decent, atunci lasa-mă să-ti spun ceva: am luat o decizie. N-o să îmi mai fie frica să mă arunc cu capul înainte. Cui îi pasa de repercusiuni? Iată mărturisirea mea: te vreau, Killian Moriatis. Vreau fiecare bucățica din tine, tot ce ești dispus să îmi oferi. Mâine dimineața o să te aștept în parcul in care l-ai găsit pe James. Sper să vii.