18. Surprize... de tot felul

917 103 7
                                    

Julie

În acea dimineața m-am trezit mult mai devreme decât de obicei. Încă mi se parea o decizie nebunească, dar nu regretam ca o luasem. Cu o seara înainte, când îi trimisesem acel mesaj lui Killian, am fost sigura ca aveam să regret ca făcusem asta. La lumina zilei, decizia mea parea la fel de nechibzuita ca seara trecuta, dar eram la fel de hotărâtă să merg pana la capăt.
Mi-am făcut un dus, mi-am aranjat parul și m-am îmbrăcat cu o rochie draguta peste care am aruncat un pulover asortat. M-am dat cu rimel. Nu făceam asta niciodată, dar am făcut-o în acea zi. Nu știu de ce am simțit nevoia să arat altfel decât se obicei, Killian îsi exprimase clar dorințele și intențiile în ceea ce mă privește și mă îndoiam ca puțin rimel avea să-l facă să mă vadă cu alți ochi. Voia să facem sex, nu să trăim fericiri pana la adânci bătrâneți. Era ciudat ca nu mă deranja asta?
La ora opt eram deja în parc, pe banca, cu o cafea în mana și încă una, langa mine. Am privit oameni alergând cât mi-am băut cafeaua, stapâni plimbându-și câinii și o doamna în vârsta cu un cărucior în care dormea o pisica.
La ora noua am decis să beau și cafeaua pe care o luasem pentru Killian. Oricum se răcise de mult și meritam un premiu pentru o așteptare atât de lunga.
Când m-am uitat la telefon și am văzut ca se făcuse zece, mai ca îmi venea să mușc din banca aia. De ce spusesem ca ne întâlnim mâine dimineața? De ce nu fusesem mai specifica? Ca de exemplu, de ce nu am spus ca ne întâlnim la ora opt? Sau noua? Sau zece?
Când ceasul a bătut metaforic și numai în mintea mea ora unsprezece și Killian nu se vedea nicăieri, m-am ridicat de pe banca și am pornit agale spre ieșire. Nu voiam încă să fac fata cu dezamăgirea despre care știam ca avea să-mi rupa sufletul. Voiam doar... să plec intr-un loc în care nimeni n-avea să se uite chiorâș la mine când urma să cedez și să las căderea nervoasa ce pândea din umbra să preia controlul.
-Proasto, mi-am spus în soapta când mergeam spre ieșirea din parc ce ducea spre strada aglomerata. Ești o proasta!
Mă simteam ca un copil mic, voiam să mă opresc și să lovesc cu picioarele în pamant, să tip și să mă tăvălesc pe jos. Eram frustrata și furioasa, și nimic din toate astea nu aveau legătura cu Killian. Era numai și numai vina mea. Adică, ce naiba, el nici macar nu îmi raspunsese la mesaj cu o seara în urma, ca să îmi spună dacă vine, iar eu stătusem trei ore pe banca aia nenorocita ca să îl aștept.
Idioata. Proasta. Dobi...
-Julie! Rasuna o voce cunoscuta în spatele meu. Julie!
M-am oprit, dar nu m-am întors. Dacă era doar o coincidenta de nume...
-Julie! Se auzi din nou, mai aproape.
M-am răsucit pe jumătate și am aruncat o privire peste umar. James venea în fuga spre mine. Era roșu la fata și avea parul umed de la transpirație.
-Stai! Tipa când era deja la cativa metrii de mine. Doamne, cred ca o să mor!
S-a oprit în fata mea și și-a sprijinit mâinile pe genunchi. Gafaia și respira precipitat. Pentru câteva secunde nu i s-au mișcat decât umerii.
-James? Am murmurat asezandu-mi palma pe spatele lui. Ești în regula? Ce cauți aici?
Materialul hanoracului pe care îl purta era umed. Cât alergase copilul asta, mai exact?
-Pe tine, reuși să spună cu respirația încă sacadata. Te căutam pe tine. Killian m-a trimis...
-Killian? L-am intrerupt brusc. De ce te-a trimis aici?
Prin fata ochilor mi s-au perindat multe scenarii. Killian patise ceva? Sau îl trimisese pe James să-mi dea papucii? Nu, noi nici macar nu eram împreuna, n-avea cum să îmi dea papucii.
-M-a sunat dimineața, incepu el să îmi explice. Mi-a spus să vin aici, dar n-am reușit să fug decât acum. Îngrijitorii au stat cu ochii pe mine toată dimineața.
-De ce ti-a spus să vii aici, James? Unde e Killian? De ce nu m-a sunat?
Copilul și-a îndreptat spatele și parea ca îsi revenise în fire cat de cat. Când s-a uitat în ochii mei, am văzut în ei exact ceea ce sperasem ca nu o să văd: panica. Am inghitit în sec.
-Nu te-a sunat pentru ca ai tendința să nu răspunzi naibi la telefon, după cum spune el, îmi explica James ridicând din umeri. Și el nu avea dreptul decât la un apel.
M-am încruntat neincrezatoare.
-Ce înseamnă asta? Am pufnit eu.
-El și Davis au fost arestați noaptea trecuta.
Spre rușinea mea, în prima faza am simțit usurare: Killian nu-mi trăsese clapa. Abia apoi am realizat exact ceea ce îmi spusese James și zâmbetul mi-a căzut.
-Ce?! Cum adică au fost arestați?! Am țipat eu, făcându-l pe James să sara un pas înapoi.
-Nu știu nimic mai mult decât ti-am spus deja, îndruga el la repezeala. Mi-a spus doar secția la care a fost dus și ca Easther și Milan incearca să rezolve situația.
-La ce secție este? Am întrebat intrând în alerta.
-Nu îți spun, mă anunță ridicând bărbia și încrucișându-mi bratele peste piept.
-Poftim? Am pufnit eu. Cum adică să nu îmi spui?
-Dacă îți spun, o să mă expediezi. Vreau să merg cu tine! Mă anunță hotărât.
Determinarea din ochii lui era incredibila dat fiind ca vorbim de un copil de numai opt ani. Pentru o clipa am încercat să-mi imaginez lucrurile prin ochii lui. Killian era prietenul lui, singurul, sau unul din puținii adulti din viața lui care îi arătaseră bunătate și îi acordaseră atenție. Care îl facusera să se simtă important. Bineînțeles ca voia să meargă acolo, doar ca nu îl puteam lasa să facă asta.
M-am aplecat și l-am luat de mana. Am încercat să-mi liniștesc inima care-mi bătea nebunește în piept și i-am zâmbit.
-Polițiștii nu or să te lase să intri în secție, James, i-am explicat eu. Uite, o să îl sun pe tata, să vina să te ia, bine? Eu mă duc după Killian și imediat ce aflu ceva, te sun. Suna bine?
James s-a încruntat.
-Dar vreau să vin cu tine!
-Știu, am oftat eu. Te rog, James, lasă-mă să îl sun pe tata, ca să te știu în siguranța. Promit ca, imediat cum aflu ceva despre Killian, te sun!
Ochii lui căprui, ca de caprioara au fost străbătuți de un val de suferință, dar a cedat și a incuviintat dand din cap. Numai faptul ca știam sigur ca nu avea voie în secția de poliție m-a impiedicat să renunț și să îl iau cu mine.
Tata a fost de acord să vina după James iar eu am fugit spre secția de poliție imediat ce l-am zărit pe tata înaintând pe aleea parcului.
Taxiul m-a lasat în parcarea înțesată de masini cu girofaruri. Am sărit ca arsa de pe bancheta și m-am repezit spre ușile automate. Eram la cativa metrii de ele când am fost strigată.
-Julie! Rasuna vocea ascutita a lui Easther. Ce faci aici?
Eram deja nervoasa după ore întregi de așteptat în parc și foarte agitata după cursa contra cronometru pana la secție. Întrebarea ei mi s-a părut absolut prosteasca.
-Ce crezi ca fac aici? Am întrebat-o rasucindu-mă pe calcaie, cu mâinile în solduri.
-Killian te-a sunat? M-a întrebat incruntata.
Se oprise la mai bine de doi metrii de mine, avea mâinile în buzunare și o poziție intimidanta. Easther era superba chiar și în clipa aia când era limpede ca e cu mintea pe coclauri, obosita și ciufulita. Frumusețea și eleganta ei nu aveau nici o legătură cu parul sau machiajul sau hainele impecabile. În clipa aia, am detestat-o profund.
-Nu, nu m-a sunat, am scrasnit printre dinti.
-Bine, ofta ea pe jumătate usurata. Macar nu e atât de idiot încat să-și folosească singurul apel ca să sune pe oricine altcineva inafara de avocatul lui.
Avea perfecta dreptate, să-și sune avocatul când era în custodia poliției era cel mai bun și logic lucru pe care îl putea face cineva. De ce m-a deranjat atât de mult ca spusese lucrul acela, în ciuda faptului ca ei eu credeam la fel? Am fost foarte mândră de mine și sfidătoare când am pufnit.
-Nu m-a sunat pe mine pentru ca aparent are impresia ca nu i-aș raspunde la telefon, am anuntat-o eu cu o aroganta crasa. Așa ca l-a sunat pe James și l-a trimis după mine.
Easther m-a privit oripilată.
-Și de ce atâți de parca idiotul a făcut ceva bun? A întrebat perplexa.
-N-ar fi trebuit să aflu ca a fost arestat? Am întrebat eu artagoasa. Care-i problema ta?
-Defapt, dacă chiar vrei să știi, o să îți spun. Nu, nu ar fi trebuit să afli ca a fost arestat, mă anunță ridicând bărbia ca o provocare muta.
M-am holbat la ea cu sprâncenele ridicate. Îsi bătea joc de mine?
-De ce nu? Am întrebat-o inclinandu-mi capul în lateral. Care-i treaba, Easther? Mi se pare mie sau ai o problema personala cu mine?
-Am o problema cu faptul ca o să pui întrebări, îmi răspunse deloc afectata de atitudinea mea vizibil agresiva.
-Nu ti-am adresat nici o întrebare, i-am amintit eu. Și nici nu intenționez să o fac.
-Iar eu nu mă refeream la mine, hohoti ea scurt și clatina din cap. Killian nu e...
-Julie, veni vocea lui Milan din stânga mea. Bine ai venit.
-Ai rezolvat? Întrebă Easther uitându-se la el ca la ultima raza de soare înainte de apocalipsa.
Milan a oftat lung și a incuviintat dand din cap.
-Or să li se dea lucrurile înapoi și or să fie conduși aici în scurt timp.
Easther a închis ochii și umerii i s-au relaxat.
-Slava Domnului, a soptit rasufland usurata.
Uitasem... Gândindu-mă la Killian, uitasem cu desăvârșire ca și Davis era acolo. Nu mă gândisem nici o clipa ca, dacă mie mi-a rămas inima în gât când am auzit despre arestarea lui Killian, atunci probabil Easther murise de zece ori cu gândul la Davis. Când a deschis ochii nu mai parea bătăioasa și pusă pe harta, ci obosita și plăpândă. Aproape ca... mi-a fost mila de ea.
-Killian te-a sunat? M-a întrebat Milan, intorcandu-și atenția asupra mea.
Am clătinat din cap și i-am povestit toată tărășenia din parc. La sfârșit a început să rada în hohote, făcându-mă atât pe mine, cât și pe Easther să ne holbam la el.
-Intr-un final ai luat-o razna, Petrov? Îl întrebă Easther încruntată. Știam eu ca un singur om nu are cum să fie chiar atât de stabil psihic ca tine!
Milan clatina din cap, chicotind.
-Mai devreme, când am reușit să vorbesc cu ei, primul lucru pe care mi-a cerut Killian să îl fac nu a fost să îl scot naibi de acolo, ci să o sun pe Julie și să îi explic situația. A spus ca o să îl linșeze de viu dacă o să creadă ca i-a tras clapa.
M-am strâmbat la el.
-Fii serios, am pufnit eu.
-Sunt, a pufnit el, recăpătându-și mimica serioasa. I-am spus ca nu o să te sun, pentru ca nu e o idee buna da vii aici. Trebuia să mă gândesc ca o să găsească oricum o soluție să dea de tine.
Bine, chiar toată lumea avea o problema cu mine în acea zi? Toată situația și reamintirea permanenta a faptului ca n-ar fi trebuit să fiu acolo începea să mă irite foarte tare.
-De ce nu trebuia să știu? Am întrebat privind când la Milan, când la Easther. Defapt, am o întrebare mai buna. De ce au fost arestați?
Cei doi au schimbat o privire lunga. Easther parea ca spune nu îi zice nimic, în timp ce Milan încerca să îi transmită îmi pare rau, trebuie să îi spunem ceva.
-Au fost prinși incercand să fure ceva, murmura Milan cu jumătate de gura.
Să... fure? Poftim?!
-Ce?! Am pufnit neîncrezătoare. Să fure? Au fost prinși în fapt, la furat?
Milan a ridicat din umeri și a incuviintat dand din cap. Easther avea o mimica dura și întunecată. Nu îi plăcea faptul ca aflasem acea informație. Mă durea în cot!
De ce ar fi făcut Killian așa ceva? Avea mult mai mulți bani decât avea cineva nevoie intr-o viață întreagă. Îsi permitea lucruri complet inutile și absurd de scumpe și era cel mai arogant și încrezut bărbat de pe fata pământului. De ce să facă așa ceva? De ce să-și terfeleasca mândria și să încerce să fure?
N-am reușit să mă gândesc decât la un singur lucru: voia ceva ce nu era nici de vânzare, nici bun de schimb.
-Davis, am auzit suspinul lui Easther înainte ca aceasta să o ia la goana pe langa mine de parca era fugărita de o ceata de diavoli.
M-am răsucit pe călcâie la timp cât să o văd sărindu-i în brațe lui Davis, agățându-se de el cu mâinile și picioarele. Milan a trecut și el pe langa mine, dar deja nu mai vedeam nimic, pentru ca ochii mei poposisera pe Killian.
Era îmbrăcat în haine scumpe, negre. Parea foarte obosit, puțin sifonat și ciufulit, dar sănătos tun. N-am îndrăznit să răsuflu usurata. Defapt, n-am îndrăznit să respir deloc când a înaintat spre mine, trecând pe langa Milan fara să-i arunce vreo privire.
S-a oprit în fata mea, atât de aproape încat pieptul meu aproape ca îl atingea pe al lui. Se uita la mine la fel de atent precum mă uitam eu la el.
-Pe o scala de la 1 la 10, cam cât de suparata ești pe mine? M-a întrebat după mai bine de un minut în care doar ne-am holbat unul la altul.
Am clătinat buimacă din cap. Suparata pe el? Despre ce naiba vorbea?
-De ce aș fii suparata pe tine, Killian? Am întrebat cu jumătate de gura, constatand cu stupoare ca vocea mea suna gâtuită și incarcata de emoții.
Aceleași emoții le simteam agitându-mi stomacul și pieptul.
-Pentru ca nu am ajuns dimineața în parc, mă lamuri el.
-Te-ai lasat arestat în mod intenționat ca să nu ajungi?
-Bineînțeles ca nu! A pufnit strâmbând din nas.
-Atunci nu am de ce să fiu suparata, am spus ridicând din umeri. Cum te simți?
-Murdar, fu primul cuvânt care îi țâșni din gura. Mi-e foame și sunt obosit. Dar mă bucur să te văd, Jules, adauga zâmbind.
I-am zâmbit și eu.
Și-a intins mana spre a mea și și-a împletit degetele cu ale mele. Pielea m-a furnicau și un milion de impulsuri electrice au luat-o la goana prin corpul meu din locul în care degetele noastre se atingeau. M-am mișcat spre el, atrasa ca de o forța magnetica imposibil de învins. Ochii mi-au coborât spre buzele lui întredeschise. Doamne, voiam atât de mult să mă sărute...
-Hei, porumbeilor! A țipat Davis din partea opusa a parcării. Veniți cu noi sau pe jos?
Eu mi-am ferit privirea și mi-am dres glasul, iar Killian a oftat lung și a înjurat printre dinti.
-Vii? M-a întrebat Killian după câteva secunde.
Mi-am ridicat ochii spre ai lui.
-Unde?
-Cu mine, la hotel, îmi explica ridicând din umeri. În primul rând trebuie să fac un dus, apoi poate luam micul dejun împreuna. După ce o să mă simt din nou ca un om decent, vreau să vorbim despre ceva.
Niciodată acel grup de cuvinte, vreau să vorbim, nu a fost urmat de ceva bun. Nu eram prea sigura ca vreau să aflu despre ce era vorba, iar el probabil a văzut ezitarea limpede ca lumina zilei pe fata mea.
-E o surpriza, defapt, se grăbi să îmi explice. Nu chiar. Nu știu, Jules, ofta apoi frecandu-și fata cu o palma. Te rog, doar... vino cu mine.
Am înghițit în sec toate temerile mele. Cu o seara în urma luasem o decizie, aceea de a mă arunca cu capul înainte în apa întunecată și învolburată. Încă voiam asta, nu-i așa?
I-am zâmbit și am incuviintat dand din cap. M-a prins mai bine de mana și mi-a zâmbit la rândul lui, apoi m-a condus spre mașina.
Surpriza? M-am gândit eu. Surpriza avea să fie a lui, când o să vadă ca purtam lenjerie asortată, din dantela.

Arzi #2 (seria Anonymous Society)Unde poveștirile trăiesc. Descoperă acum