Arzi #2 (seria Anonymous Society)

26. Printul și Cavalerul

          Julie

          Killian mă evita. Eram sigura de asta. În primele zile după ce ne-am întors înapoi în Chicago era mereu prin preajma, apoi parca a intrat în pamant. Nu mă mai suna și nu îmi mai trimitea mesaje la cele mai nepotrivite ore. Nu mă mai aștepta în fata facultății sau a bisericii. Îsi pierduse interesul. Pentru ca obtinuse ceea ce voise de la bun început.
Pentru ca eram o idioata.
          Însă nu asta era ceea ce mă durea cu adevărat. Puteam trece peste asta ca un adult responsabil, mâncând câteva tone de inghetata și dându-mă cu fundul de pamant. Însă James nu putea. James mă suna în fiecare zi și îmi trimitea mesaje. James încerca să vorbească cu Killian și nici el nu primea mai multa atenție decât mine. James nu intelegea cu ce a greșit.
          -Nu e vina ta, i-am spus intr-o seara la telefon. Nu ai greșit cu nimic și chiar dacă ai fi greșit, Killian nu s-ar fi supărat pe tine. Probabil e doar foarte ocupat.
          Tata mă privea peste coperta Bibliei. Se uita la mine pe deasupra ramelor ochelarilor de citit. Nu m-a scăpat din ochi nici o fracțiune de secunda cât m-am agitat prin bucătărie cu telefonul la ureche în timp ce pregăteam cina.
          -Crezi ca a plecat din oras? M-a întrebat copilul suspinând amarnic.
          -Nu cred, am spus eu. N-ar fi plecat fara să îsi ia rămas bun de la tine, James.
          Dar avea să îi pare rau ca nu o făcuse când urma sa pun mana pe el. Cum îsi permitea să se joace așa cu sentimentele unui copil? Cine naiba avea impresia ca e el ca să jongleze cu viețile și emoțiile oamenilor?!
          -Crezi ca a pățit ceva? M-a întrebat el cu o urma clara de panica în voce. Ultima data când a dispărut, a fost în arest.
          -Nu îți mai face atâtea griji, James, am oftat apăsat. Sunt sigura ca e... pe unde prin zona. Incearca sa te calmezi și dacă pana mâine nu dai de el, o să te ajut să îl cauți, bine?
          -Ești cea mai tare, Jules! Declara James chicotind.
          Parea mulțumit de mica victorie pe care o obtinuse.
          După ce am închis telefonul m-am asezat la masa, în fata tatei. Nu m-am atins de mâncare, în schimb mi-am sprijinit coatele de marginea mesei și mi-am acoperit fata cu palmele. Aveam impresia ca ziua aia n-o să se mai termine niciodată sau ca eu nu o să ies vie din ea.
          -Nu vreau să mă bag în treburile tale, îsi drese tata glasul, dar e vreo problema, Julie?
          Am oftat și am suspinat adânc cu fata încă în palme. Când mi-am lasat mâinile să-mi cada în poala vedeam steluțe albe dansând în fata ochilor, atât de tare îmi strânsesem pleoapele în încercarea disperata de a face lumea să dispară.
          -Nu sunt sigura, am oftat eu din nou. Cum îi explici unui copil de opt ani ca un străin n-o să rămână pentru totdeauna în viața lui?
          -O să presupun ca e vorba despre James și Killian, comenta tata.
          M-am încruntat la el.
          -Ai fost chiar aici cât am vorbit la telefon, am pufnit exasperata. Ai auzit ce am vorbit, tata. Știi foarte bine despre cine e vorba. Killian a dispărut ca măgarul în ceara și James se da peste cap de grijă lui.
          -Înteleg, mormai tata. Tu știi unde e Killian?
          -Nu, am mormait si eu cu jumătate de gura și am început să învârt mâncarea în farfurie doar ca să nu mai fiu nevoita să mă uit la el. Nici nu e treaba mea.
          -Sunt sigur ca e în regula.
          Am ridicat nepasatoare din umeri.
          -Ce-mi pasa mie, tata? Singura mea problema e ca l-am avertizat de la început în privința lui James și acum am impresia ca mâinile mele sunt legate și nu pot face nimic în privința dezamăgirii crunte cu care bietul copil o să se confrunte.
          -James e un copil foarte puternic, zise tata. A trecut prin multe. Sunt sigur ca o să reziste și de aceasta data.
          -Da, probabil, am indrugat absenta.
          Aia, oameni buni, era exact genul de gândire pe care o detestam cel mai mult. Da, James chiar era un copil puternic care trecuse prin multe. Era un supraviețuitor si oricine isi putea da seama ca ar fi supraviețuit in continuare, indiferent de circumstanțe. De ce era nevoie să treacă prin și mai multe lucruri care să îl raneasca? Nu era oare suficient câte indurase în scurta lui viața? Nu demonstrase deja tot ce era de demonstrat?
          -Julie? Îmi atrase tata atenția la un momendat, după minute bune de tăcere mormantala. Voiam să vorbesc ceva cu tine. Am tot amânat de ieri pe azi, dar nu mai pot amâna pe mâine.
          -Ce s-a intamplat? Am întrebat aruncat furculița în farfurie.
          N-avea nici un sens să mă prefac ca mănânc când nu reușisem să iau nici macar o inghititura. Tata a aruncat o privire spre mâncarea neatinsa din farfuria mea, dar nu a spus nimic. Și-a ridicat ochii spre ai mei, s-a șters la gura cu un șervețel și a băut o gura de apa.
          -Ai mai vorbit cu Ryan în ultimul timp? M-a întrebat apoi cercetandu-mi cu atenție reacțiile.
          Inexistente dealtfel.
          -Nu tocmai. Ultima data a fost la biserica acum câteva săptămâni, intr-o după amiaza. L-am lasat balta cu un prânz generos pentru ca James dispăruse și a trebuit să merg să îl caut. De ce? S-a intamplat ceva?
          Tata a clătinat din cap și și-a dres vocea. Și-a ferit privirea. A început să se joace absent cu colțul servetelului.
          -Mereu am avut impresia ca voi doi... nu știu, poate a fost doar impresia mea, dar mereu am crezut ca tu și Ryan aveți o simpatie aparte unul pentru altul.
          M-am încruntat banuitoare.
          -Nu pot să zic ca nu e adevărat, am fost nevoita să recunosc. Ryan e un tip de treaba, am mai spus ridicând din umeri.
          -Chiar este, fu tata de acord, mult prea repede. Uite, Julie, habar n-am cum să fac asta, bine?
          Când și-a ridicat ochii spre ai mei parea neajutorat, speriat și obosit. Am intrat în panica.
          -Ce anume, tata? Despre ce vorbești?
          -Niciodată nu am fost un bun orator, chicoti el nervos și agitat. Nu știu dacă să vorbesc cu tine în calitate de tata, preot sau pur și simplu om. Cred ca cel mai simplu e să o spun și gata, comenta mai mult pentru sine, incruntandu-se spre fata de masa.
          Eu eram deja aplecata pe jumătate spre el, cu ochii scoși din orbite. Dacă încerca să-și bata joc de mine ca să mă enerveze...
          -Nu înteleg o iotă din ce spui, l-am anuntat scrasnind frustrata. Ai de gând să vorbești clar sau trebuie să dau o fuga pana la biserica și să mă rog să mă lămuresc? A pățit cineva ceva?
          -Ryan a venit ieri la mine, mă anunță tata. Mi-a spus... mi-a spus ca e îndrăgostit de tine dintotdeauna, dar nu ti-a spus niciodată nimic pentru ca vrea să facă lucrurile corect. A vrut să vorbească mai intai cu mine, să-mi spună intențiile lui și abia după ce primește binecuvântarea mea să vorbească cu tine.
           -Nu înteleg, am spus cu răsuflarea întretăiată.
          -M-a întrebat dacă îi dau binecuvântarea mea să te ceara în căsătorie, arunca tata grenada direct în gura mea căscată de uimire.
          -P-poftim? Am icnit pe jumătate speriata, pe jumătate îngrozită. Și tu ce i-ai spus?
          Tata a ridicat din nou din umeri. Nu-mi aminteam să-l fi văzut vreodată mai fâstâcit decât în clipa aia.
          -În calitate de preot, i-am oferit binecuvântarea mea. În calitate de tata al tau, Julie, n-aș lua niciodată o asemenea decizie în locul tau și nici n-aș încerca să te influențez în vreun fel. Am vrut doar să știi la ce să te aștepți, atâta tot.
          Am incuviintat dand din cap, de parca înțelegeam o iotă din ceea ce-mi spunea. În realitate nu înțelegeam nimic. Ryan? Binecuvântare? Căsătorie?! Ce?!
           -Eu... am nevoie de aer curat, am îndrugat abia inteligibil ridicându-mă de pe scaun ca teleghidata. O să fac o plimbare. Nu mă aștepta.
          L-am auzit strigandu-mă, dar nu m-am întors.
Am ieșit din casa și am pornit bezmetică pe străzi.
          Ryan era... visul meu din copilărie. Cavalerul meu in armura. Cel puțin asta fusese, pana de curând. Pana când ceva în mine a murit și a înviat in bratele unui print întunecat și malefic care, prin comparație, îmi făcea cavalerul în armura să pare mic și neînsemnat.
          Iar acum cavalerul mă voia pe mine și voia să facă lucrurile corect, așa cum spusese si tata. Printul întunecat mă voia si el, dar nu așa, nu în felul ăla. Nu în vreun fel corect, moral sau complet. Printul întunecat voia frânturi din mine, pe care să le macine pana le transforme în praf și pulbere, laolaltă cu visele, sperantele și dorințele mele.
          Ce... cum aveam să fac alegerea corecta în privința lui Ryan, când nu numai mintea mea, dar și corpul și sufletul meu, practic tot ce eram eu ca om tânjea după Killian cu disperare și fanatism? Nu era corect. Ryan merita mai mult de atat. Eu meritam mai mult de atat! Viața nu parea prea corecta în clipa aia.
          La un momendat, după mai bine de o ora de hoinarit prin oras fara țintă, m-am trezit în fata hotelului în care locuia Killian. Era încă devreme, erau șanse mari să nu fie aici și era și mai posibil să clachez în fata lui și să spun numai tâmpenii, dar nu mi-am putut opri picioarele să nu mă poarte în receptie, în lift și mai apoi pe hol spre ușa apartamentului în care fusesem nu numai o data pana atunci.
          Am bătut la ușa de câteva ori și intr-un final am auzit zgomot de partea cealaltă. Am răsuflat usurata. Apoi m-a cuprins panica. Ce naiba făceam? Tocmai aflasem ca tipul la care visasem în ultimii zece ani voia să se însoare cu mine. Ce naiba căutam acolo, simțind fluturi în stomac și inima cât un purice în fata sperantei ca poate va apărea chiar el în prag?
          Ușa s-a deschis înainte ca eu să apuc să mă lămuresc. Din fericire-sau din păcate, depinde din ce punct de vedere privești- Killian a fost cel care a deschis-o. Era îmbrăcat în hainele lui scumpe și asortate, toate de la branduri celebre. Avea parul umed și ciufulit. Probabil era pe punctul sa plece undeva. Parea cel puțin surprins să mă vadă.
          -Jules? A întrebat clipind buimac. Ce faci aici?
          -E-eu... nu... habar n-am, am scancit holbandu-mă la încălțămintea lui.
          Îi simteam privirea ațintită asupra mea. Știam ca nu sunt bine și eram sigura ca asta se putea vedea pe fata mea. Doamne, de ce venisem acolo?
          -Intra, Jules, îmi spuse întinzându-se și prinzandu-mă de mana înainte de a apuca eu să reactionez. Vino.
          A trântit ușa de la intrare și m-a tras după el ca pe un copil mic. În timp ce intram în dormitorul lui, a strigat peste umar:
          -Davis! Tu și Easther plecați înainte. Eu trebuie să vorbesc cu Julie!
          A închis ușa înainte ca răspunsul lui Davis să se facă auzit. Mi-a eliberat mana abia când am ajuns în mijlocul dormitorului, pe covor. Când mana mi-a căzut pe langa corp m-am simțit atât de... pierdută. Și singura. Foarte, foarte singura.
          -Nu arati prea bine, Jules, îmi spuse ridicând mana și impingandu-mi o suvita de par după ureche. S-a intamplat ceva? Vrei să vorbim despre ce te-a dat peste cap în halul asta?
          Am clătinat cu hotărâte din cap. Nu era nevoie să îi spun despre Ryan. Nu era nevoie să îi spun ca așteptasem momentul ăla toată viața doar ca să dau fuga la el când a venit cu adevărat. Așa ca am decis ca în clipa aia să nu îi spun nimic.
          Mi-a prins obrazul în palma iar eu am închis ochii. Tremuram din cap pana în picioare, deși în camera lui era foarte cald. Când a făcut un pas spre mine și caldura lui m-a învăluit, m-am liniștit atât de brusc încat m-am înfiorat. Am deschis ochii buimacita și m-am uitat la el.
          -O să pleci, am spus aproape în soapta. James are impresia ca ai plecat deja, dar n-ai face niciodată asta fara să-ti iei adio de la el. Dar o să pleci, știu asta.
          Mimica lui era atât de impietrita și goala încat pentru câteva clipe am crezut ca l-am înfuriat. Apoi un zâmbet slab i-a jucat pe buze și trasaturile lui superbe și atât de masculine s-au imblanzit, dându-i un aer de tânăr artist chinuit.
          -Acum sunt aici, îmi spuse mișcându-și degetul intr-o mângâiere ca o pala de vant pe buzele mele. Momentan nu plec nicăieri, Jules.
          Momentan, mi-am spus.
          Momentan.
          Dar va pleca, la un momendat. Asta încerca să îmi spună. Încă era acolo, dar nu pentru mult timp. În clipa aia nu pleca nicăieri, dar avea să plece pana la urma. Am închis ochii și am inspirat adânc. Mâinile mi s-au ridicat spre hanoracul lui și m-am agățat cu degetele de el.
          -Vino încoace, a murmurat tragandu-mă la pieptul lui.
          M-a strâns atât de tare în brațe, încat am uitat ca mai exista o lume întreaga inafara lor. Nu doar ca am uitat, dar în momentele alea nici nu mai exista cu adevărat altceva. Nimic inafara de caldura, mirosul și prezenta lui nu mai parea adevărat.
          Eu și Killian, trupurile noastre mai bine spus, funcționau ca doua mecanisme create pentru a lucra împreuna. Atunci când eu mi-am ridicat fata în sus, el a coborât-o pe a lui. Când i-am incolacit gâtul cu bratele, el mi-a cuprins talia. Când i-am prins marginea hanoracului și mi-am strecurat mâinile pe dedesubt, lipsindu-mi palmele reci de abdomenul lui, el mi-a prins fundul în palme și a strâns.
          Ne-am dezbrăcat din priviri și cu mâinile.
          Ne-am sărutat prelung, atât de mult încat am uitat tot ce se întâmplase vreodată în viața mea înainte de acel moment. L-am împins pe marginea patului și m-am urcat pe el, cu genunchii de-o parte și de alta a soldurilor lui.
          -Jules, prezervativ...
          Nici macar nu am înteles ce vrea de la mine. M-am lasat în jos, peste el. Pe măsura ce intra în mine, pierdeam contactul cu realitatea și Doamne, ce bine era! Câtă nevoie aveam de asta, de el. Corpul meu a prins inertie și am început să mă mișc intr-un ritm constant, nu prea alert dar suficient de înverșunat încat să îmi simt corpul rupându-se în doua pe interior. Sau poate ca numai inima mi se rupea în doua?
          -Jules, a gemut Killian incercand să-mi surprindă privirea. De ce am impresia ca asta e un adio?
          -Pentru ca pleci, i-am spus eu cu ochii închiși și capul dat pe spate.
          Killian m-a lasat sa ma desfășor în voie. Miscarile mele erau haotice și nesigure, mă balansam înainte și înapoi, cu el foarte adânc în mine. Corpul meu știa ce trebuie să facă chiar dacă eu nu mă gândeam efectiv la asta. Am avut un orgasm după numai câteva minute.
          Când corpul meu a devenit moale si maleabil, Killian m-a tras spre el pana când am ajuns să stau agățată de el ca o maimuța. Spațiul de mișcare era chiar mai îngust, dar cumva asta era perfect. Îsi incolacise bratele în jurul taliei mele și nu făcea decât să puna presiune pe mijlocul meu, apoi să-și relaxeze mâinile. La fiecare mișcare îmi simteam mușchii interni strangandu-se dureros, contractându-se în jurul lui.
          Aveam impresia ca eram acolo, asa, de-o vesnicie, dar știam ca nu mai aveam încă una la dispoziție.
          -Doamne, am suspinat cu buzele lipite de umărul lui când presiunea din abdomenul meu era atât de uriașă încat nu mai puteam să respir.
          -Da-ti drumul din nou, mi-a cerut gafaind. Te rog, Jules, da-ti drumul încă o data.
          A fost ca și cum vocea lui a apăsat pe trăgaci, caci următorul lucru pe care mi-l amintesc este felul în care picioarele mi s-au inclestat în jurul soldurilor lui și spasmele violente care mi-au cuprins tot corpul. Am avut încă un orgasm.
          La fel și el.
          -Jules, a scancit după numai o clipa, în același timp în care am simțit lichidul fierbinte și vâscos curgând pe coapsele mele. Rahat. Am... mi-am dat drumul în tine, naiba să mă ia.
          -E în regula, Killian, am murmurat inchizand ochii când lacrimile amenintau să se reverse.
          -Cum să fie în regula? A pufnit el. Eu... Doamne, îmi pare rau, Jules! O să merg la farmacie...
          -Am spus ca e în regula, Killian, am soptit din nou, foarte aproape de urechea lui. Sunt sanatoasa și știu ca și tu ești.
          -Nu asta e problema, ofta el exasperat. Jules, dacă... dacă ramai insarcinata?
          Aș fi ras dacă panica din vocea lui nu ar fi fost atât de reala și alerta. Așa ca m-am mulțumit doar să-mi înghit frustrarea.
          -N-o să raman, l-am asigurat eu.
          -Iei anticoncepționale? M-a întrebat puțin mai relaxat.
          -Da, m-am forțat să spun.
          În realitate, nici macar nu știam cum arătau pastilele alea. Dar ce îi puteam spune? Ca aveam nevoie de experiența aceea completa înainte ca el să dispară din viața mea? Ca aveam nevoie disperata de el, să îl simt cu totul, indiferent de repercusiuni? Ca eram ferm convinsa ca Dumnezeu nu da copii decât celor care sunt demni să-i aibă? Celor care aleg să rămână?
          -Când pleci înapoi acasă? L-am întrebat după câteva clipe în care amandoi am cugetat la gândurile din mințile noastre.
          -Nu știu, Jules, a oftat el. Știi, eu chiar voiam să vorbesc cu tine. Sunt câteva lucruri pe care trebuie să ti le spun, dar nu reușesc să mă adun. De-asta te-am evitat zilele astea.
          -E în regula, Killian, l-am asigurat eu inhaland adânc mirosul lui, ca să nu îl uit niciodată. Nu-mi datorezi nimic. Și eu venisem să îți spun ceva, dar nici eu nu reușesc să mă adun. Cred că suntem chit.
          -Da, a murmurat el. Așa cred.
          -Ti-e dor de casa ta? L-am întrebat apoi, mai mult curioasa decât iscoditoare.
          -Da, a răspuns imediat, fara să ezite. Foarte mult. Mi-e dor de casa mea, de compania mea, pana și de parcul în care alergam în fiecare dimineața. Ti-ar plăcea în Miami, Jules. Seamana mult cu tine.
          Nu știam ce înseamnă asta, dar mi-a plăcut cum a sunat. În plus, m-a ajutat să iau o decizie. Una singura, care avea să schimbe mai multe vieți.