Arzi #2 (seria Anonymous Society)

4. Dezavantajele oamenilor importanti

Killian

Trebuie să recunosc ca lucrurile decurgeau mult mai bine decât planuisem eu.
Eram o mica jigodie nenorocita pentru ca mă foloseam de drama lui James ca îmi ating scopurile? Da, și probabil nu eram doar o mica jigodie nenorocita, cu una mare. Mă simteam vinovat în legătura cu acțiunile mele? Nu. Era un win-win. Eu îmi duceam misiunea la capăt, pentru ca deși nu știa asta încă, Julie Hearbell mergea cu mine la cina în acea seara, iar James primea ajutor. Nu mintisem în legătură cu dorința mea de a-l ajuta pe puști. Pe langa toate astea, biserica primea o donație. Spune-mi un singur dezavantaj în aranjamentul asta?
-Nu! Spuse Julie de pe bancheta din spate, tare și răspicat. Nu așa ne-am înteles.
Iată și dezavantajul.
-Ti-am spus de la început ce plănuiesc să fac! Am pufnit exasperat.
-Nu!
-Mai sunt încă trei oameni acolo, domnisoara Hearbell, am scrasnit holbandu-mă la ea în oglinda retrovizoare.
-Si în ei am la fel de multa încredere precum am și în tine, adică deloc, se grăbi să mă asigure.
Eram de câteva minute în parcarea hotelului în care locuiam. James coborâse din mașina și stătea cuminte, sprijinit de portiera.
-Bine, cum vrei, am spus în cele din urma. Ramai în mașina!
Am coborât înainte ca psihopata să mai apuce să spună ceva. Am blocat portierele și i-am făcut semn lui James să mă urmeze. Vedeam intrebarile din ochii lui pe care nu a mai reușit să le rostească, caci loviturile în geam răsunau în parcare cu ecou. Dacă ii spărgea geamurile mașinii lui Davis, idiotul avea sa ma linșeze. M-am oprit și la fel a făcut și bietul copil. M-am răsucit pe calcaie și i-am văzut fața roșie de furie a lui Julie. Arata de parca se pregătea la modul serios să mă omoare.
-Mergi și cheamă liftul, James, i-am spus copilului. Vin imediat, bine? Să nu urci în lift!
-Bine, nu sunt un copil mic, pufni acesta dându-și ochii peste cap.
M-am întors la mașina, am deblocat portierele și am deschis-o pe cea din spate.
-Ce mai e acum? Am întrebat oftând lung.
-Ce mai e acum? Repeta ea neincrezatoare. Îți arat eu ce mai e acum!
Sari din mașina și se repezi la mine, impingandu-mă cu ambele mâini în piept. Era patetic, serios. Erau mai mult de treizeci de centimetri diferența intre noi și nu parea să cantareasca mai mult de cincizeci de kilograme. Încă nu înțelegeam cum de reusise să mă lovească atât de rau în ziua aia, în bisericesc, dar intr-o lupta corecta... n-ar fi fost nimic corect!
-Mă incui în mașina și pleci? Suiera ea. Dacă se întâmpla ceva? Dacă mi se face rau?
-Sunt sigur ca nu te-ar tine pe loc un geam!
-Dacă sunt claustrofoba? Mă întrebă impingandu-mă din nou. Dacă sunt bolnava?!
Evident ca nu mă gândisem la asta, pentru ca femeia parea sanatoasa tun peste tot, mai puțin la cap.
-Ești bolnava sau claustrofoba? Am întrebat-o încruntat.
-Nu, scrasni ea. Dar aș putea să fiu!
Bine, gata, pana aici!
-Lasă-mă să îți spun ceva, Julie Hearbell, i-am spus printre dinti, prinzandu-i încheietura exact când se pregătea să mă împingă din nou. Habar n-am care-i problema ta cu mine și de ce te comporți de parca sunt un ucigaș de bebeluși, dar am impresia ca indiferent despre ce ar fi vorba, are legătură mai mult cu tine decât cu mine. Poți să vii sus sau poți să ramai aici, singura în parcare. Fa ce vrei!
M-am intins pe langa ea și am trântit portiera. Am apăsat butonul de bloca portierele mașinii și, fara să mă mai uit macar la ea, am pornit spre lift. Julie arata precum un înger: avea cei mai albaștrii ochi pe care îi văzusem vreodată în toată viața mea, cel mai blond par și cea mai alba piele. Aparentele, în cazul ei, erau mai mult decât înșelătoare!
N-am fost sigur ca o să vina după mine, deși o credeam capabila să ia o decizie atât de nesăbuită cum ar fi să rămână singura intr-o parcare întunecoasă. Aparent nu era chiar atât de nesăbuită, nu dacă venea vorba de propria-i siguranță, caci i-am auzit pașii urmându-mă în scurt timp. M-am prefăcut ca nu o aud și ca nu o văd venind în fuga langa mine când mai multe râsete au izbucnit dintr-un colt îndepărtat al parcării.
Am urcat în lift cu James alături de mine, am apăsat butonul ce ne ducea la etaj și am ignorat-o pe Julie. Mi-am scos telefonul am început să îmi verific e-mailurile.
-Ce faci acolo? Te joci? Mă întrebă copilul incercand să tragă cu ochiul în telefonul meu.
Am pufnit numai pe jumătate atent la el.
-Fii serios, James! Cine naiba are timp de jocuri pe telefon?
-Atunci ce faci? Insista el curios. Îi trimiți mesaje iubitei tale?
-Nu, am mormait incruntandu-mă la el. Nu am timp nici de jocuri, nici de o iubita. Dacă chiar vrei să știi, îmi verific e-mailurile.
Gura băiatului s-a deschis intr-un o mut. Și-a șters expresia surprinsă de pe fata după câteva clipe, incercand să para serios și matur.
-În filme, doar oamenii importanți îsi verifica e-mailurile, spuse el. Ești un om important, Killian?
Habar n-aveam ce să-i răspund copilului. Eram un om important sau doar un om care făcuse mulți bani? Era același lucru? Din punctul unora de vedere probabil ca era, dar în mintea mea, definiția unui om important era mai mult decât a avea bani.
-Nu, nu tocmai, am decis să îi răspund. Dar plănuiesc să devin unul, i-am ranjit făcându-i cu ochiul.
Pustiul și-a ținut gura pentru restul drumului cu liftul.
La etajul optsprezece am ieșit primul din lift, cu sacoșele de haine ale lui James, cu pustiul imediat în spatele meu ca un scai. Julie venea agale din urma, de parca fiecare pas pe care îl făcea o durea fizic.
-Am venit, am strigat tare după ce am deschis ușa apartamentului. Și avem musafiri așa ca Davis, să nu te porți ca un handicapat!
-Davis nu e aici, mă anunță Easther de pe canapea.
Am intrat și am aruncat cheile de la mașina pe o comoda. Ochii lui Easther s-au mutat în spatele meu. Am observat exact momentul în care l-a văzut pe James și apoi pe cel în care a văzut-o pe Julie.
-Buna, spuse Easth cu jumătate de gura.
-Buna, îi răspunse James voios în timp ce Julie nu a scos nici un sunet. Aici locuiești tu, Killian? Locul asta e mișto!
-Adevarata mea casa e mult mai mișto decât locul asta, puștiule, am pufnit arogant. Vino, îți arat unde e baia.
M-a urmat în dormitorul meu. Privirea consternata a lui Easther era de neprețuit. Nu știam ce o frapează mai tare, ca i-am adus pe cei doi în apartament sau ca o lăsam singura cu psihopata.
-Baia, am spus impingand ușa. Sunt prosoape în dulap, gel de dus și șampon pe etajera. Gasesti periuța de dinti noua în sertarul asta și bănuiesc ca te descurci să te speli singur.
-Bineînțeles, murmura James cu jumătate de gura.
-Perfect, am oftat eu. Te aștept dincolo. Dupa ce termini, mergem să mâncăm și apoi te duc acasă. M-am jucat destul de-a dădaca pe ziua de azi!
Am închis ușa băii și am ieșit din dormitor. În camera de zi nu m-am uitat la nimeni, dar tot am văzut cu coada ochiului ca Julie ramasese langa ușa, în picioare, sprijinita de perete. M-am asezat pe canapea și mi-am tras leptopul în brațe. Văzusem ceva pe email ce îmi atrasese atenția, dar trebuia să verific. Nu știu ce anume din atitudinea mea i-a dat de înteles lui Easther ca am chef să stau la taclale.
-Ce se întâmpla, Moriatis? Mă întrebă ea, fara să se deranjeze să-și dea jos picioarele de pe masa.
-Ce se întâmpla, Da'Vierr? Am întrebat-o și eu, cu ochii în contractul redactat foarte prost.
-Cine-i pustiul?
Anexele erau complet greșite. Nu doar ca nu plănuiam să semnez așa ceva, dar avocatul care îl întocmise ar fi trebuit ucis în chinuri. Mi-am luat telefonul și am sunat-o pe asistenta mea personala fara să mă deranjez să îi răspund lui Easther.
-Sylvia? Am lătrat la telefon. Cine a scris contractul Dallon-Horald?
-Cineva din cadrul companiei domnului Horald, domnule, îmi răspunse femeia. E vreo problema?
-Ar fi bine dacă ar fi o problema. Sunt cam un milion de probleme! Anexele trebuie sa dispară, la fel si clauzele. Nici un imbecil nu ar fi de acord cu așa ceva! Suna-l pe Horald și spune-i să-ai bage contractul asta în cur, pentru ca eu nu o să îl semnez.
-Domnule, e tarziu, ziua de munca s-a încheiat de...
-Mă doare în cot de zilele de munca! Suna-l acum și dacă pana mâine dimineața nu am un contract de bun simt pe email, atunci afacerea cade!
I-am închis telefonul Sylviei.
Am aruncat telefonul pe masuta și m-am întors spre email. Tocmai începusem să răspund la unul când Easther și-a dres vocea zgomotos. Nu am băgat-o în seama. Apoi a făcut asta din nou, urmând o tuse seaca. Nu am băgat-o în seama. Apoi m-a înghiontit cu piciorul în coapsa. Am ignorat-o din nou.
Am apucat să-mi trag degetele de pe tastatura exact în ultima secunda. Clapeta s-a trântit cu putere în fata ochilor mei. Am clipit buimac. Apoi mi-am ridicat privirea spre Easther și m-am încruntat.
-Ce vrei, Da'Vierr?
-Ai musafiri, îmi aminti ea. Poarta-te civilizat, nesimtitule!
M-am încruntat chiar mai tare. Aproape ca uitasem de Julie care nu se mișcase de langa ușa. Am refuzat tacit să fac sau să spun ceva, dar Easther se uita insistent la mine cu sprâncenele ridicate. Mi-am amintit ca Julie era misiunea din acea zi. Mi-am amintit ca vreau cu adevărat să fac parte din Anonymous Society, o alta confirmare a faptului ca am reușit în viață. Am oftat exasperat și mi-am frecat fata cu palmele.
-Domnisoara Hearbell, de ce nu stai jos?
-Stau bine, veni răspunsul mormait. Când plecam?
-Imediat ce James iese din dus.
Îi simteam privirile lui Easther asupra mea, așa ca m-am întors din nou spre ea.
-Ce mai e acum?
-Cine e pustiul? Mă întrebă ea curioasa.
-James. L-am găsit azi, în parc. A venit cu mine mai devreme când am luat mașina, dar i s-au părut mai interesanți peștii din receptie decât să urce aici cu mine.
-Și cine e copilul asta, Killian? De ce l-ai adus aici și de ce face baie?
Am oftat lung.
-Face baie pentru ca e murdar, Easther. I-am cumpărat haine noi și m-am gândit ca e o idee buna să le îmbrace după ce se spală.
-Are o situație dificila acasă? Mă întrebă ea banuitoare.
Am incuviintat dand din cap.
-Foarte dificila, am recunoscut eu. Nu spune prea multe, iar eu nu sunt tocmai persoana potrivită care să-și dea cu părerea. De-asta e domnisoara Hearbell aici, am lamurit-o apoi. Aparent a terminat psihologia și a fost de acord să vorbească puțin cu James despre situația lui de acasă.
Easther rămase pe gânduri câteva clipe. Știam ca mai are ceva de spus, o puteam vedea pe tot chipul ei.
-Killian, crezi ca e o idee buna să te bagi așa în viața cuiva complet străin? Înteleg ca e vorba despre un copil, dar serios, crezi ca e în regula? Probabil provine dintr-o familie săracă, presupuse ea. Dacă părinții lui or să îl tragă de limba și or să încerce să profite de pe urma ta?
M-am uitat la ea, apoi am întors capul spre Julie și apoi din nou spre Easther.
-Ce mama dracului e în neregula cu voi doua? Am pufnit eu. Una îmi zice ca nu pot să ajut toți oamenii din lume așa ca de ce îl ajut numai pe unul, m-am răstit uitându-mă urat la Julie. Cealaltă îmi zice ca părinții copilului or să profite de mine. Ati auzit vreodată de caritate?
Julie fu mai rapida decât Easther, caci răspunse prima:
-Îmi trăiesc viața ca un act continuu de caritate de când mă știu, lătră ea muscand aerul. Nu-mi vorbi mie despre a ajuta pe alții!
-Iar eu am făcut ani de zile de voluntariat în spitale și orfelinate, am donat o mulțime de bani, din banii mei nu ai familiei mele și am hrănit mai mulți câini maidanezi decât dațile în care ai reușit tu să faci sex în viața asta, Moriatis! Scuze, mormai apoi uitându-se la Julie. Nu mi-am dat seama...
-E în regula, pufni aceasta. Faptul ca tata e preot nu mă face în mod automat călugărița.
Ușa dormitorului meu s-a deschis în același timp cu cea de la intrare.
-Am adus mâncare! Urla Davis intrând, apoi se opri brusc. Buna? Îndruga încruntat cu ochii la James. Tu cine ești?
-James, îi răspunse copilul. Tu cine ești?
-Davis. Cine...?
-James e musafirul lui Killian, interveni Easther înainte ca idiotul să apuce să spună vreo tâmpenie. La fel și Julie.
Ochii lui Davis s-au mărit. Și-a mutat privirea de la mine la Easther și înapoi, apoi s-a uitat în spate, spre Julie.
-Zău? Pufni acesta. Ce-ai făcut, Killian? Ti-ai găsit progeniturile împrăștiate pe tot globul?
Am ridicat mana și i-am arătat degetul mijlociu.
Ușa de la intrare s-a deschis din nou. Davis stătea exact în dreptul ei, așa ca atunci când Milan a năvălit înăuntru mai ca l-a daramat din picioare. Sunetul pe care l-au făcut oasele lui Davis când ușa l-a izbit în plin a umplut aerul. Am început să rad în hohote, tinându-mă de burta.
-Ce mama dracului faci, idiotule?! Urla Davis ținându-se de mijloc. Și tu de ce razi, handicapatule? Rahat, ce doare, fir-aș al naibi!
Încă râdeam in hohote când Easther a început să tipe la el.
-Davis, pentru numele lui Dumnezeu, e un copil aici! Ai grijă la limbaj!
-Easther, pun pariu ca pustiul stie mai multe injuraturi decât noi doi la un loc! Pufni Davis dându-și ochii peste cap.
-Așa e, sari James imediat să confirme. Tata vorbește mult mai urat de atât, folosește cuvinte precum futu-i foarte des!
Liniștea deplina care s-a lasat peste camera de zi a fost sparta doar de ușa care s-a închis atunci când Milan a luat mana de pe ea ca să se frece pe fata. Toți ochii erau îndreptați spre copil. El nu parea să bage de seama schimbarea atât de brusca a atmosferei.
-El e cel despre care spuneai mai devreme? Mă întrebă apoi facand semn spre Davis.
Am incuviintat dand din cap. Nu reușeam să-mi găsesc cuvintele chiar în clipa aceea. Habar n-am ce a fost în mintea celorlalți în acel moment, dar știu ce a fost în a mea: negura totala. Îmi stătea mintea în loc incercand să îmi imaginez ce fel de viață avea James alături de taica-su.
După ceva ce parea a fi o vesnicie mi-am venit în fire și mi-am dres glasul.
-Hainele îți vin bine, James, i-am spus eu. Ești gata să mergem?
Băiatul a incuviintat și s-a apropiat de mine. Atunci am văzut ca ținea in mana una dintre sacoșele în care fuseseră hainele noi.
-Ce-i acolo? Am întrebat facand semn spre mana lui.
-Vechile mele haine, îmi explica el. Nu am prea multe. O să le iau și pe astea acasă.
Din nou, nu găseam nimic de spus, așa ca am tăcut naibi din gura. Nu știu de ce ochii mi s-au dus automat spre Julie. Poate pentru ca amandoi hotaraseram separat să ajutam același copil. Parca simțindu-se privita, s-a uitat și ea la mine. Am văzut pe chipul ei aceeași consternare pe care o simteam izvorând din adâncul sufletului meu. Copilul ăla avea cu adevărat nevoie de ajutor.
Tot ce am putut să gândesc în clipa aceea a fost doar asta: Julie Hearbell arata ca un înger cu ochi albaștrii. Care, la drept vorbind, nu era deloc un înger.
-Sigur, James, îsi veni Easther în fire. Ia-le acasă. Sunt sigura ca lui Killian nu i-ar veni oricum.
James și-a dat ochii peste cap.
-Te-ai uitat puțin la el? Pufni el. E uriaș! E aproape la fel de uriaș ca tipul asta, continua facand semn spre Davis, despre care a zis ca nu îi e tocmai prieten.
-Zău? Întrebă impertinentul rânjind la mine. Ce altceva a mai spus Killian despre mine, puștiule?
-Bine, gata! Am sărit numaidecât de pe canapea. E de-ajuns cu socializarea pe ziua de azi. Să mergem, James!
Am pornit spre ușa făcându-i copilului semn să mă urmeze. Julie s-a desprins singura de perete și a deschis ușa. A fost la un centimetru distanta să-i dea cu ea în cap lui Milan.
-Unde plecați? Întrebă acesta când am trecut pe langa el.
-O să luam cina, am spus apăsat, sperând să simte tot disprețul din vocea mea. Domnisoara Hearbell a fost de acord să ni se alăture.
Milan nu a reușit să-și ascundă ranjetul. L-am lasat pe James să o urmeze pe Julie. Eu am ieșit ultimul, trântind demonstrativ ușa în urma mea. L-am auzit pe Davis hlizindu-se în spatele ei.
Mă aștepta o seara lunga. Foarte lunga!