FARA SCAPARE

Sapte

Cu gândul la tot ce se întâmplase în urma cu doua luni, pe final de sezon, Giselle se cutremura. Începuse sa își desfacă agrafele din par,sa lase cascada blonda în voia vântului. Iar avea lacrimi în ochi. De când fugise din Londra nu mai era aceeași fata dulce și inocenta, cum o vedeau toți. Era intinata, acoperita de rușine, în dizgrație, dar libera.
   Stătea sprijinita de balustrada corăbiei și privea valurile lăsate în urma de aceasta. Deja de doua luni era pe mare. Se obișnuise cu raul de mișcare. Se obișnuise cu durerea constanta din piept. Își amintea socul tatălui ei când ii spuse ca nu se va mărita cu ducele. Socul ducelui de a fi respins. Dar ceea ce a făcut lord Bramwell în urma respingerii... O va marca pe viata, nu își va reveni niciodată, mereu va trai cu teama în suflet, teama de bărbați, acoperita de rușine. După tot ce se întâmplase, singura varianta era sa fuga departe, cu zestre cu tot. Traiul ii va fi asigurat, dacă va ști sa își gestioneze finanțele. Sa nu se uite înapoi, sa dea totul uitării. Doar ca nu era simplu. Nu putea uita nimic, nu putea ierta nimic. 
   Privea pierduta în zare, unde cerul parca se unea cu oceanul, și văzu un punct mic. Încercând sa identifice ce ar putea fi, acel punct mic se făcea mai mare.
    - Pirați! Pirati! Striga cineva care se uita printr-o luneta. Panica a pus stăpânire pe toți pasagerii de la bord. Alergau care încotro, de parca aveau unde fugi sau scăpa. Pirații erau creaturi nemiloase, care ucideau tot în cale. Cel puțin asa auzise Giselle. Panica o bloca din nou, era incapabila sa se miște sau sa rostească vreun cuvânt. Gândul ei zbura la perioada liniștită pe care a avut-o înainte de sezonul londonez, înainte de el... Parca toate șansele ar fi împotriva ei, de atunci. Dar sa sfârșească asa, pe o corabie în încercarea de a evita sa sfârșească intr-o căsnicie. Tot ce putuse sa facă a fost sa se prindă puternic cu mâinile de balustrada și sa ramana incremenita.  Corabia cealaltă se apropia destul de repede, oamenii erau tot mai panicați, echipajul tot mai dezorganizat, iar nimeni nu avea unde fugi. În sfârșit, se auzeau bubuituri de tun. Corabia se clatină periculos. Auzea urlete disperate, gloanțe care ii suierau pe la ureche, încleștari de săbii, dar nu se putea clinti din loc. Panica o ținea blocata de balustrada. Nici când se făcuse liniște, nu reușise sa iasă din transa.
   - Nu omorâți pe nimeni!  Se auzi o voce puternica de undeva din spatele ei.
  - Luați doar strictul necesar, lăsați cât sa le ajungă pana în cel mai apropiat port. Răsună din nou acea voce. Acea voce... Dar Giselle tot nu se putea mișca. Era pironita de balustrada corăbiei de parca era parte din ea.
  - Raf, e o corabie de bogătani, sigur găsim mai multe, da-ne un răgaz mai mare.
  - Nici un minut în plus. Suntem prea aproape de spanioli. Trebuie sa le tăiem calea. Nu uitați ca ei sunt ținta noastră, de fapt. Vasul asta e un mic bonus. S-a întâmplat sa fie pe traiectoria noastră. Toată lumea știe ce are de făcut.
  Acea voce răsună pe toată Corabia, facandu-se auzita de toți. Fiecare fugea în stânga și în dreapta, știind fiecare ce are de făcut. Pași grei se auzeau în spatele ei, pe podeaua de lemn lustruita în acea dimineața. Dar tot nu se putea mișca. Apoi, pașii, se opresc chiar în spatele ei. Și se lasă liniștea. Giselle nu mai auzea țipete, gemete,strigatele piraților, nu mai auzea nimic, decat vocea lui, chiar în spatele ei, lângă ceafa ei.
  - Nu ma așteptam la o revedere, Angel. Cu siguranță, nu pe mare.
  Acum vocea lui era joasa și ragusita, suna doar pentru urechile ei. O recunoștea, atât de bine o recunoștea. Fiori reci pe șira spinării, asta simțea. Și mai simțea ceva, mana lui mare cum ii mângâie o șuviță de par și ii da cu blândețe tot parul intr-o parte,dezgolindu-i ceafa. O atingere ușoară, dar  în ea, stârnise adevărate furtuni. Deja se gândea la varianta de a se arunca în ocean. S-ar fi înecat, în cele din urma, cat ar fi putut sa înoate? Dar nu se putea desprinde de balustrada aia nenorocita. Nu putea mișca un deget.
   - Ar fi bine sa vi cu mine, pana nu e prea târziu și Corabia începe sa se scufunde. Suna iar vocea aceea ragusita, aproape de ceafa ei.
   Dar el observa încleștarea degetelor ei pe balustrada și își da seama ca panica a pus stăpânire pe ea și nu o lasă să se miște. Altfel, ar fi fugit și ea disperata ca ceilalți. Pune mana peste degetele ei și le desface cu blândețe, câte unul, pana le eliberează pe toate. Apoi, o ia în brate și o duce pe Corabia lui. Acum puteau sa își vadă de drum, luase ce râvnise din momentul în care se uitase prin luneta.