FARA SCAPARE

Douazeci si patru

  Cu greutate deschide ochii. Capul o doare îngrozitor, membrele sunt ca de plumb. O maniera groaznica de a începe dimineața. Însă, după o noapte plina de evenimente, un amalgam de emoții intense și trăiri duse la extrem, e mirata ca e întreaga, ca s-a trezit totuși, ca respira, ca simte...
    - Bună dimineața, Angel!
Vocea lui ușor răgușita, aceeași voce groasa care putea fi foarte puternica și vibranta, acum era domoala, calma, ca o mângâiere. Simte cum inima începe sa bata nebunește, simte cum obrajii îi iau foc, ametind încă o data doar la vederea lui. Acum ce va face? Ce ii va spune? Ce se va întâmpla cu ea?
   Încerca să se ridice, dar se prăbușește înapoi pe perne moi, fără vlaga.
   - Mai bine nu incerca forțezi nimic. Ii spune el tăios. Ai avut o noapte extenuanta.
   - S-a terminat? Întreba ea în șoaptă.
   - Da, s-a terminat. Nimeni nu îți va mai face nici un rău. Răspunse el calm, cu blândețea de care ei i-a fost atât de dor sa o audă în vocea lui.
  Se îndreaptă de spate în fotoliul lui și își sprijină coatele dengenunchi, odihnindu-si bărbia pe degetele împreunate. O privea cu răceală, totuși. Ea nu știa la ce sa se aștepte acum din partea lui. Își ferește privirea și se simte înspăimântata la gândul ca el nu va mai dori sa aibe de-a face cu ea.
   - Îmi vine sa te strâng de gat cu mâinile mele! Rabufni el intr-un final. Era furios. Giselle își acoperă fata cu mâinile, în încercarea de a opri lacrimile. Acum nici nu putea sa îl privească. Ii ascunse detalii din trecutul ei în mod intenționat. Iar acum Rafael probabil nici nu mai voia sa o vadă în ochi.
   - Cum ti-a trecut prin cap sa faci asa ceva?! Efectiv urla la ea. Cum ai putut sa încerci sa faci un lucru atât de josnic?
  Deja lacrimile ei erau râuri învolburate, nici nu știa ce avea sa ii spună. Ce putea sa ii spună?
  Rafael nu mai rezista sa o vadă suferind și se repede la ea și o trage în bratele lui, asezandu-se la loc în fotoliu, cu ea ghemuita la pieptul lui, tot trupul ei micuț zguduindu-se de suspine.
   - Nu mai plânge, Angel. Nu plânge. Totul s-a terminat. Dar am crezut ca îmi pierd mințile când am văzut ca încerci sa te sinucizi. Am crezut ca mor și eu pe loc. Nici nu îți dai seama cum m-ai rupt în mii de bucăți cu gestul tău copilăresc.
   Deci despre asta era vorba... Nu o certa ca ii ascunse adevărul despre ea, o certa pentru ca încercase sa își curme viata. Nu suportase sa i se arunce în fata căderea ei în dizgrație, sa ii arunce și lui în fata căderea ei în dizgrație, dezonorarea ei. A crezut ca totul s-a sfârșit pentru ea, ca Rafael nu va mai dori sa o vadă vreodată, ca o va abandona în cel mai apropiat port...
   Dar el era acolo, o ținea strâns în bratele lui, ii mângâia parul și o ruga sa nu mai verse lacrimi.
   Linistindu-se ușor, ușor, îl întreba plina de emotii:
   - Cum ai aflat?
   - Am trimis iscoade, am oameni în toate colturile din Anglia. Nu a fost greu sa aflu care lord a fost lăsat cu ochii în soare chiar înaintea nuntii. Ști ce era culmea? Ca și eu am avut o altercație cu el, cu ceva timp în urma. Si-a trimis o flota mica sa cerceteze apele învecinate. S-au întâlnit cu noi, dar nu au știut sa păstreze distanta. S-au gândit sa ne scufunde, doar asa pentru distracția lor. Asa ca i-am scufundat noi, pe toți.
   - De ce nu mi-ai zis nimic? Întreabă ea curioasa de acțiunile lui clandestine.
   - Tu de ce nu mi-ai zis nimic? I-o întoarse el. E adevărat ce a zis Bramwell? E adevărat tot? Vocea lui de obicei ragusita, acum era încărcată de emoție. O emoție pe care ea nu o mai simțise în vocea lui pana atunci.
  Oricât de greu i-ar fi, ii era datoare cu un răspuns.
   - Da, răspunse simplu. Nu mai plângea, bratele lui protectoare infasurate in jurul ei o linisteau.
   - Am aflat ca te-a ținut captiva, dar nu am reușit sa aflu ce s-a întâmplat în spatele ușilor închise. Dacă as fi știut, nu m-as fi atins de tine. Nu te-as fi supus...
   - Nu m-ai supus la nimic! Îl întrerupse ea știind încotro se îndreptau gândurile lui. Mi-ai vindecat sufletul, mi-ai redat încrederea în mine, în viata. M-ai ajutat, Rafael, m-ai ajutat, asta ai făcut. Giselle ii cuprinse fata în maini și începe sa depună sărutări mărunte peste cicatricea lui, peste buze, pe maxilar.
   - Ai și ucis pentru mine, Rafael, ca eu sa fiu libera.
   - Pe viermele ala l-as fi ucis oricum, dar pentru tine as ucide pe oricine, fără sa clipesc. 
  Mărturisirea lui o umple de emoții. Nu era tocmai o declarație de dragoste, iar faptele promise nu sunt tocmai glorioase, dar era un nelegiuit, pana la urma. Dacă autoritățile ar putea pune mana pe el, l-ar atârna în ștreang. Gândul o înfioară.
   - Acum ești libera sa-ți alegi cursul vieții, sa hotărăști tu singura pentru tine. Adaugă el, cu tristețe în voce.
   Iar Giselle își aminti de America și dorința lui de a o duce acolo. Dar nu se simțea bucuroasa, din contra, o năpădeste tristețea, pentru ca nu își dorește sa își continue viata, fără ca el sa facă parte din ea. Dar cum sa ii spună asa ceva? Când era clar ca planurile lui erau sa scape de ea și sa își continue viata cu care era obișnuit.
   Se ridica din bratele lui și se așează pe marginea patului, cu privirea pierduta în podea. Ar trebui sa fie recunoscătoare pentru simplul fapt ca Rafael o protejase, totuși, o eliberase de demonii ei și ii arătase ca viata merita și trebuie trăită, ii inlaturase obstacolul din cale, ducele... Cine ar mai fi făcut asa ceva pentru ea, o străină pana la urma? Hotărî sa se bucure de cat timp i-a rămas împreună cu el și sa ia atât cât era el dispus sa ii ofere. Apoi, după ce el va pleca definitiv din viata ei, avea sa rămână cu amintiri frumoase și cu o mare durere în suflet, un gol imens ce îl va lasa după plecarea lui. Dar pana atunci, mai avea un pic de timp sa se bucure de tot ce putea el oferi.