FARA SCAPARE

Unsprezece

Admirandu-si ținuta lejera în micuța oglinda de pe dulap, Giselle se declara mulțumită de felul cum arata. Neavând cu ce sa își prindă parul, îl lăsă pur și simplu sa ii cada în cascada pana la mijloc. Avea emoții, nu prea înțelegea de ce simțea asa. Dar avea emoții. Practic, avea o întâlnire cu rapitorul ei.
Rafael nu se lasă așteptat mult, în mai puțin de jumate de ora bătu încet la ușa și întra cu precauție.
  - Dacă dorești, putem ieși acum. Eu am terminat pe ziua de azi, tot restul după amiezei voi fi liber. Spuse el. Ma gândesc ca ti-ar prinde bine o recreere, atât cât se poate la bordul unei nave.
  - Sunt pregătită sa ies puțin la aer. Mulțumesc, spuse Giselle încet.
  Iese pe ușa care o ținea el deschisa pentru ea, trecând pe lângă el cu cata gratie era ea capabila. Prinzand-o ușor de cot, el o conduse pe un hol îngust, apoi pe o scara și ajunseră pe punte.
  Giselle lasă aerul cald sa ii pătrundă în plămâni, închizând ochii se oprește chiar la ieșirea pe punte și savurează mângâierea razelor de soare.
  - E totul în regula? Întreabă Rafael cu precauție.
  - Da, este totul în regula, șoptește ea mulțumită. Iar în acel moment el realizează ca asa ar vrea sa o vadă mereu, mulțumită. O prinde de mana și o trage încetișor după el, pana la margine, lângă balustrada. Ea îl urma hipnotizata. Își sprijină palmele de balustrada de lemn și privește orizontul. Ii plăcea cum vântul ii făcea parul sa fluture. Savura doar momentul, fără sa se gândească la viitor, nici măcar la ziua de mâine.
  Rafael se întoarce cu spatele la balustrada, sprijinindu-si coatele de ea, luând o poziție total relaxata, chiar lângă ea. Apropierea lui o intimida, dar Giselle încearcă sa își controleze emoțiile. Ridicând privirea spre el, putea sa ii admire profilul, partea lui stânga fiind complet expusa privirii ei.
  - A fost o lupta crâncenă, atunci, incepe el. Eram sigur ca voi castiga, ma antrenam mult și îmi plăcea sa fiu bine pregătit, atât pentru o lupta corp la corp, cat și pentru una cu săbii, sau arme de foc.
  Giselle nu scoase o vorba, știa ca ii povesteste cum se alesese cu cicatricea de pe obraz.
  Cu ochii rămași fixați pe orizont, el continua:
  - Eram în slujba mejestatii sale pe atunci. Eram și foarte tânăr. Doar 17 ani. Îmi plăcea viata pe mare și o duceam bine. Dar ne-au atacat pirații chiar când ne întorceam cu o captura importanta de pe un vas spaniol pe care îl doborâsem. Pirații ăștia aveau un vas imens, dotat cu tunuri cum nu mai văzusem pana atunci. Din tot echipajul am rămas doar eu cu încă un camarad de arme. Și luptam, de fapt, ne zbateam cu ultimele puteri,cu toate ca știam ca nu avem sorti de izbândă. După ce s-au amuzat destul pe seama bravurii noastre, căpitanul a dat ordin sa ne trimită lângă sclavii de la vâsle. Pe puțin o suta de suflete vasleau la vasul acela imens. Un monstru de corabie. Atunci am înțeles de ce ne-au ajuns atât de repede din urma. Sclavii vasleau neîncetat, sub incurajarea biciului, pana la epuizare. Când nu mai erau capabili sa își servească scopului, ii aruncau peste bord,pur și simplu.
  Cutremurandu-se, Giselle își strânse bratele în jurul corpului.
  Rafael își continua povestea nestingherit.
  - Am fost tentat de câteva ori sa renunț, dar ma impiedica un singur lucru. Răzbunarea. Eram sigur ca vom fi căutați, ca pirații își vor primi pedeapsa, dar lunile treceau și nu venea nimeni. Intr-un târziu am realizat ca nici nu s-ar fi gândit sa plece cineva în căutarea noastră, de ce ar fi riscat? După un atac al piraților, ce șanse de supraviețuire ar fi fost? Asa ca am început sa încropim un plan de evadare. Evident, am fost prinși, biciuiti, înfometați, aruncați peste bord sa ne revenim din leșin, apoi recuperați cu harponul, iar biciuiti... Camaradul meu a cedat și în a cincea zi a murit sub lovituri de bici. Atunci am jurat sa trăiesc și sa ma răzbun.
  Văzând ca s-a oprit din povestit, Giselle, care,pana atunci, îl ascultase cu sufletul la gura, îl indemna sa ii spună și restul.
  - Ce s-a întâmplat după?
  - Am fost trimis la vâsle, din nou, și știam ca trebuia sa rezist, dacă as fi cedat oboselii și rănilor, eram aruncat peste bord. Trebuia sa rezist. Și am rezistat. Sase luni, am rezistat. Apoi, in timpul luptelor cu alte vase străine, au observat abilitățile mele de război si s-au gândit sa se folosească de ele. Încă 3 ani am dus-o asa, în fruntea atacurilor. Cel puțin scăpasem de vâsle. Eram mai folositor în lupta decât la vâsle. După încă 3 ani căpitanul lor a hotărât sa ma facă secundul lui. Asta a provocat o încăierare cu secundul lui de atunci, dar l-am răpus repede. Și am profitat de ocazie, ca toată lumea era luata prin surprindere și aveam sabia în mana, l-am atacat pe căpitan. Nu s-ar fi așteptat la atâta curaj din partea unui sclav. Dar atunci a fost momentul meu și a trebuit sa profit de confuzia generala. Atunci am căpătat și cicatricea. Căpitanul încercase sa îmi scoată un ochi, dar am fost prea rapid pentru el. L-am omorât destul de repede.
  - Ce s-a întâmplat cu echipajul, nu au vrut sa te omoare? Întreba ea cu îngrijorare. În schimb el zâmbi arogant și ii răspunse:
  - Au rămas fără căpitan, ce poate face o gloata de oameni fără căpetenie? Am devenit eu căpitanul lor, i-am luat locul, pur și simplu.
  - Și Corabia?
  - Călătorești cu ea.
  - oh, a fost tot ce a putut scoate ea pe gura. Nu observase dimensiunile vasului, nici nu ar fi avut când. 
  Rafael se întoarse cu un gest și o înconjura cu bratele, prinzându-se cu mâinile de balustrada aproape de mâinile ei, incadrand-o, încolțind-o.
  Giselle nu se așteptase la gestul asta brusc și corpul reacționa imediat, intrând iar în panica. Începea cu tremurul incontrolabil, continua cu bătăile inimii care parca i-ar sari din piept, și se termina cu lipsa de aer. Oricât se chinuia sa respire, plămânii ei nu primeau aer.
   -Angel, te rog, nu te teme, nu vreau sa îți fie frica de mine, ii șopti el cu buzele lipite de urechea ei.
  Giselle încerca să respire, dar nu reușea. Parca uitase cum se face asta. Rafael o întoarse bland, cu fata la el și ii cuprinse obrajii în palme, obligand-o sa se uite în sus la el, cu ochii deja în lacrimi.
  - Nu ai de ce sa îți fie frica în prezenta mea. Nu voi permite la nimeni și nimic sa îți facă rău, înțelegi, Angel?
  Se apleca încet spre ea. Cu ochii ațintiți în ochii ei mari, speriați, el își lipi buzele de ale ei. Mâinile ei micuțe se sprijineau de pieptul lui puternic. Buzele ei se depărtara ușor. Nu intenționate sa o grăbească cu încă un sărut, dar când o simțise în bratele lui atât de firava și inocenta și feminina... Nu s-a mai putut abține. Fiara din el ieșise la iveala. Trebuia sa ii guste buzele din nou. La fel de moi și de pline și de încântătoare ca în seara aceea la balul marchizei de Lock.  Își freaca buzele de ale ei, nu intampina rezistenta, asa ca prelungește momentul sublim. Îndrăznește sa suga usor buza de sus, apoi puțin mai tare buza de jos, gustând de parca era o acadea delicioasa. O cuprinde posesiv cu bratele și își trece și limba peste buzele ei pline. Atunci ea scânceste și el se retrage puțin amețit de senzualitatea gurii ei, ca să o poată privi în ochi. Lacrimi vede, iar lacrimi, provocate de el. Nu ar fi trebuit sa o sărute,dar nici nu s-ar fi putut abține. Era superba, era dulce, era angelica și ar fi trebuit sa fie a lui.
   În loc sa se depărteze, o strânse la pieptul lui și o ținu asa, în bratele sale pana suspinele se potolira. Mangaind spatele delicat, șoptind cuvinte de încurajate. Trebuia sa afle ce s-a întâmplat cu ea, dar era convins ca ea nu ii va spune de buna voie.