Ever and Forever

𝐂𝐀𝐏𝐈𝐓𝐎𝐋𝐔𝐋 𝟐 - 𝐈𝐧𝐢𝐦𝐢 𝐟𝐫𝐚𝐧𝐭𝐞

EMMA

DUPĂ TREI SĂPTĂMÂNI

Douăzeci și două de zile. Atât a trecut de când sunt închisă în temnița asta. Tot de atâta timp sunt bătută, drogată și torturată, în fiecare zi. De fiecare dată alt om care mă torturează, niciodată același tip de două ori.

Sunt slăbită, moartă pe interior, dar și pe exterior. Oricât de tare îmi doresc să lupt împotriva lor, drogurile nu mă lasă să fac mare lucru. Oare ce s-ar întâmpla dacă aș lua o supradoză din ce-mi dau ei? Aș ajunge pe culmile fericirii? Sau aș ajunge lângă Nate? Nate al meu. Doamne ce dor îmi e de el.

Ușa se trântește de perete pentru a doua oară pe ziua de azi, lăsându-l la vedere pe nimeni altul decât nenorocitul de frate-miu.

- Arăți groaznic.

- Zi-mi ceva ce nu știu. Îi răspund ironică.

Începe să râdă, iar eu mă încrunt. E psihopat sau ce naiba? Defapt asta nu mai e o întrebare, e o afirmație. Omul chiar e psihopat. Cine naiba râde când vede o persoană că suferă, e plină de sânge, tăiată din cap până-n picioare și nu-și poate ține capul sus.

- Ce e așa amuzant? Zic iritată

- Știi, într-o altă viață asta ar fi fost o ceartă normală între frați.

Are dreptate, dar nu-i pot da satisfacția de a știi asta. Niciodată.

- Nu cred că te-aș fi suportat nici în alte vieți, Elliot. Probabil că ai fi fost același ucigaș fără inimă în orice altă viață. O mașinărie alimentată doar cu furie și răzbunare.

Figura lui se schimbă într-una furioasă când îmi aude cuvintele. Se lasă pe vine lângă mine și mă privește cu ură.

- Ai dreptate. Iar tu ai fi fost aceeași aiurită care se întoarce mereu la mami și tati oricât de mult rău i-ar face. Dar nu asta contează acum, am venit să-ți arăt ceva și să-mi cer iertare.

Cum? Iertare?

- Ce vrei să-mi arăți? Zic pe un ton indiferent, dar în același timp fiind și curioasă de ceea ce voia să-mi arate.

- Privește singură.

Scoate telefonul din buzunarul blugilor și mi-l întinde, dar nu pot să-l ating. Am mâinile legate și sunt mult prea slăbită în momentul ăsta. Îmi dezleagă mâinile, dar degeaba dacă eu tot nu aveam forță să iau telefonul. Când își dă seama că nu pot, dă singur play videoclipului, iar ce văd acolo îmi taie răsuflarea.

În videoclip era un sicriu, cu poza mea pe el. Părinții mei, Nate, părinții lui și toți prietenii mei stăteau lângă sicriu și plângeau, doar că altceva mi-a atras atenția. O tipă roșcată care stătea lângă Nate și îl ținea de braț. Cine naiba e asta?

- Ce vrea să însemne asta?! Strig la el în momentul în care înregistrarea se termină.

- Nu m-a lăsat inima să te omor pentru că totuși ne trece același sânge prin vene. Și nu este vina ta pentru cum s-au purtat ei cu mine, așa că te-am omorât doar în ochii lor.

- De ce? De ce ai făcut asta?

- Voiam să sufere că și-au pierdut copilul măcar acum. Dacă atunci când eu am dispărut nu au suferit, să sufere acum. Dar mai e ceva ce vreau să vezi și asta o să te dezamăgească foarte tare.

Îmi arată telefonul din nou, iar dacă imaginile de mai devreme mi-au tăiat respirația, imaginea de acum m-a sfâșiat la propriu. Lacrimile îmi curgeau neîncetat pe chip și simțeam cum bucățile din inima mea au început să mă taie puțin câte puțin. Durerea asta nu se compară nici măcar cu durerea pierderii părinților mei.