Ever and Forever

𝐂𝐀𝐏𝐈𝐓𝐎𝐋𝐔𝐋 𝟓 - 𝐂𝐮𝐦 𝐬𝐚-𝐥 𝐢𝐞𝐫𝐭𝐢?!

NATHAN

Chiar și acum după atâta timp, mirosul ei încă se simte în cameră, în așternuturi și în hainele ei. Mirosul e atât de puternic încât ai putea să juri că e aici lângă mine. Doar că de data asta nu o pot atinge. Nu o pot strânge în brațe, nu o pot săruta și nu mai pot face nimic din ce făceam înainte împreună.

Îmi lipsește enorm. Lipsa ei este cea mai mare pedeapsă pe care mi-o putea da Dumnezeu. Și chiar cred că meritam o pedeapsă ca asta, după câte cadavre am lăsate în urmă, trebuia să fiu pedepsit. Iar asta era pedeapsa supremă: o viață fără Emma.

Acum mă întreb oare de ce nu m-a luat pe mine în locul ei dacă tot trebuia să fiu pedepsit cumva? Oricum viața mea nu mai are sens fără ea. Sunt distru atât emoțional cât și fizic. Și cred că am să înnebunesc curând după cum se pare.

O văd peste tot, în fiecare colț al camerei, al case, pe stradă, la supermarketul unde am atins-o prima oară, absolut peste tot. Amintirea ei mă urmărește oriunde mă duc. Pe pistă nu am mai fost de dinainte de accidentul meu și absolvire. Pentru că știu sigur că dacă am să ajung acolo, am să o văd peste tot din nou. Și nu mai pot rezista, fără să o ating.

Uneori mă gândesc cum ar fi să intru într-un stâlp și să mă fac praf numai ca să fiu împreună cu ea. Dar mă uit la ce a lăsat ea în urmă și mă gândesc că nu merită ca ceilalți să mai sufere și după mine. Trebuie să mă țin tare, pentru părinții mei, ai ei și pentru prietenii noștrii.

Ei sunt singurii care mă opresc din a afce o prostie, pentru că dacă nu erau ei, acum cel mai probabil piatra mea funerară era lângă a ei și noi eram împreună.

Încă de când i-am spus că o iubesc mi-am imaginat viitorul lângă ea și doar cu ea. Iar acum nu mai am acel viitor, niciodată nu am crezut că v-a trebui să-mi văd viitorul fără iubita mea cu chip angelic.

Stau închis în camera ei de câteva ore și tot ce fac este să strâng una din pernele ei în brațe. Nu știu de ce, dar chestia asta mă calmează enorm și am ajuns să o fac în fiecare zi. Chiar dacă ea nu e aici fizic, îi simt prezența în camera asta și nu știu cum. Dar parcă mă strigă să o ajut, să o caut.

După multe zile în care cerul parcă a plâns odată cu noi, azi a ieșit soarele. Iar razele sale se reflectă în ceva de sub biroul ei. Mă ridic ușor din pat și merg acolo, încerc să scot cutia care surprinzător este grea.

Iar când o deschid am parte de un șoc, nu la fel de mare ca cel în care am intrat când am aflat de moartea ei, dar tot pe acolo e și ăsta. Nu știu dacă a fost o greșeală sau nu să o deschid pentru că lacrimile mele curgeau acum mai rău decât o cascadă în momentul ăsta.

În cutie se aflau toți trandafirii primiți de la mine împreună cu bilețelele care erau mereu atașate de ele. Nu pot să cred că ea chiar i-a păstrat. Dau trandafirii la o parte, iar mai jos găsesc zeci de poze cu noi, de la diferite evenimente și din diferite momente petrecute împreună.

Biletele de la primul film văzut împreună la cinema, biletele de avion de la prima noastră vacanță împreună, bandana mea preferată din L.A. și o copie a parfumului meu. Ochii mi se opresc pe o poză făcută în vacanța de la Vermont și pe una doar cu mine de care nici nu știam că există.

Privesc zâmbetele sincere pe care le aveam în poza aia și toate amintirile cu noi mă lovesc din nou. Țin minte atât de bine ziua în care a fost făcută poza. Emma voia neapărat să vadă târgul de crăciun așa că am fost amândoi în centru.

Era atât de prinsă în peisaj când privea bradul imens, iar eu eram fascinat de ea. Unul dintre localnici care era și fotograf ne-a surprins într-o poză fix în acel moment. Emma zâmbind spre bradul frumos împodobit, iar eu privindu-mi iubirea vieții cu un zâmbet imens pe față.