Capitolul 19

215 20 1
                                    

    
— Va dura ceva până te vei vindeca, dar nu uita că trebuie să rămânem optimiști, spune asistenta ce tocmai mi-a pus un bandaj peste rana provocată de acea persoană.

     Aș vrea să uit tot ce s-a întâmplat. În secunda în care îmi vin în minte acele imagini, fiorii de teamă pun stăpânire pe corpul meu. Frica... pe care o simțeam. Am crezut că voi muri, iar șansele ca asta să se întâmple erau atât de mari. Moartea este una dintre fricile mele, iar în momentul acela eram împăcată cu ideea că acolo îmi este sfârșitul.

— Mă scuzați, cât este ceasul? întreb către asistentă.

— 2:30. Apropo, ești liberă să pleci. Nu uita, schimbă bandajul de fiecare dată când este nevoie și folosește medicamentele prescrise pentru recuperare.

— Mulțumesc! La revedere! spun ieșind din salon, pe hol văzându-l pe Nick ce mă îmbrățișează imediat ce mă vede, dar evită să mă îmbrățișeze strâns din cauza brațului meu.

— Iubito, ești ok? întreabă, în timp ce ochii îi fug spre bandajul meu. 

— Da, spun, ducându-mi privirea către bandajul meu, simțind încă durere.

— Ești bine?

— Mhm, spun mișcându-mi capul în semn de da.

— Nu i-am sunat pe părinții tăi, dar cred că ar trebui să o faci. Trebuie să afle ce ți s-a întâmplat.

— Nu, nu îi sun. Se vor îngrijora și vor veni acasă și chiar nu vreau să stric totul.

— Serios. Este nevoie să îi suni. Ești fiica lor și contezi mai mult decât orice pentru ei.

— Bine, îi voi suna în drum spre casă.

— Ok. Să mergem, spune împletindu-și degetele cu ale mele.

— Nick?

— Mhm?

— Poți rămâne la mine, chiar nu mai pot sta singură după ce s-a întâmplat, spun ducându-mi privirea în jos.

— Sigur că voi sta cu tine, nu pot să te las singură chiar acum. 

— Trebuie să anunțăm poliția, dacă se va întoarce? întreb, simțind fiori de teamă urcând pe șira spinării.

— O vom anunța, nu îți face griji. Nu pot permite ca asta să se repete. Nenorocitul care ți-a făcut asta va plăti. L-aș putea omorî cu mâinile goale.

— Nick, te rog nu gândi așa. Nu te-aș putea vedea omorând pe cineva, spun, gãndindu-mă cum ar fi dacă asta chiar s-ar întâmpla.   

     Aș mai putea să-l privesc cum l-am privit înainte? Dacă va omorî pe cineva e privit drept un criminal și nu îmi pot imagina cum voi trece peste asta. Oare mi-ar fi teamă de el? Atâta timp cât a omorât o persoană, nu știu dacă pot trăi cu asta. Dar sunt doar gândurile mele, ce uneori zboară prea departe.

       Intrăm în liftul cu uși metalice, iar Nick apăsă pe unul dintre butoanele liftului pentru a ajunge la parter. Mâna sa încă o ținea pe a mea și îmi dau seama că în momentul ăsta e singura persoană care e lângă mine. Durerea parcă ar deveni mai mică, iar teama ar dispărea. Da, îmi era teamă. Îmi era teamă ca asta să nu se întâmple din nou. Nu știu dacă atunci, după ce am fost înjunghiată în braț, conștientizam că cuțitul ar fi putut ajunge într-un organ vital, iar acum probabil că nu mai eram în viață.

     Brusc, liftul se oprește, facându-mă să mă dezechilibrez, însă Nick mă prinde. Icnesc, simțind durere atunci când îmi mișc brațul. Îl privesc pe Nick, întrebându-mă ce facem acum. Probabil va trebui să așteptăm până ce liftul repornește.

Doar PrieteniUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum