Doar Prieteni

Capitolul 25

        Hei, în sfârșit am publicat capitolul. Era scris de o săptămână, dar nu am știut dacă mai merită sau nu să-l public, pentru că, din păcate, cartea nu mai este citită. Doar câțiva o citesc și mi-am dat seama că dacă muncă nu-mi este apreciată de ce să mai continui? Poate ăsta e ultimul capitol pe care îl voi posta și îmi pare rău.

      Îmi deschid ochii, clipind de câteva ori și ducându-mi o mână la ochi. Eram amețită, însă încercam să mă focusez pe ceea ce era în preajma mea. Mă uit în jur confuză, necunoscând locul în care mă aflam. Era o încăpere cu pereți albi, podea maro, iar aici în afară de patul alb în care mă aflam, nu era nimic, absolut nimic. Doar fereastra mică lăsa lumina de afara să intre în încăperea asta murdară și rece. Simțeam frigul, fiind îmbrăcată doar într-o haină albă, ce semăna cu hainele de la spital. Dar unde eram? Clar nu eram într-un spital obișnuit, pentru că locul ăsta era mult prea murdar pentru a fi unul.

     Aud cum o ușa se deschide, apoi pași ce se apropie, alături de  sunetul asemănător unui cărucior împins. Mă ridic din pat, deplasându-mă și încercând să găsesc sursa sunetului. Mă sprijin de peretele alb, la fel de rece fiind și el, neavând stabilitate. Văd o doamnă îmbrăcată în alb cu o pălărie de aceeași culoare pe cap, împingând un cărucior pe care se aflau diferite gustări. Probabil era o asistență, pentru că semăna cu una.

— Te rog, stai în patul tău, spune, atingându-mi umărul.

    Mă uit la mâna sa, văzând un inel cu diamant pe inelarul său, apoi mă așez în patul ce era destul de incomod. Diamantul era de culoare albastră și părea prețios. Probabil valora o groază de bani, dar un lucru nu-mi e clar. Ce face ea aici? De ce cineva cu un lucru atât de valoros ar lucra într-un loc ca ăsta? Lasă căruciorul aproape de pat, apoi pleacă nespunând nimic. Aud din nou cum ușa se închide, rămânând din nou singură.

     Eram singură și confuză, amintindu-mi momentul în care părinții mei au primit acea femeie în casă, iar ea mi-a injectat ceva în sânge, ceva ce m-a adormit pe loc. Încerc să-mi dau seama unde mă aflam, apoi îmi amintesc că Jake mi-a spus că sunt la fel ca el, nebună, o iau razna. Mi-a spus că voi ajunge la spitalul de nebuni. Oh, nu! Totul îmi era clar acum. Pentru un moment eram în ceață, dar acum știu unde sunt. Sunt într-un spital de boli psihice.

 
       Nu. Nu este posibil! Nu sunt nebună! De ce m-au adus aici? Încă nu mi-am pierdut mințile pentru că încă pot gândi logic. Simțeam un mare gol, iar frigul îmi lovea spatele, încercând să mă ghemuiesc astfel încât să mă încălzesc măcar puțin.

    E atât de ciudat și  vreau să mă întorc acasă. Dar, nu știu cum aș putea ieși de aici. Lacrimile încep să se scurgă pe obrajii mei, neputând să-mi mai stăpânesc durerea din interiorul meu. Lacrimile calde îmi încălzesc fața ce era înghețată din cauza frigului de aici. 

     Am realizat că azi poți fi cel mai fericit om de pe Pământ, convins că ai totul și că trăiești o viață frumoasă și perfectă. Ești sigur pe visurile tale, pe viitorul tău și pe persoanele de lângă tine. Dar e nevoie doar de o clipă pentru ca întreg universul tău să se prăbușească.

    Nu știam ce simt sau ce ar trebui să simt. Simțeam doar un gol în stomac care îmi îngreuna respirația. Simțeam cum îmi pierd controlul și cum totul este contra mea, cum tot răul s-a năpustit asupra mea. Temperatura camerei scădea din ce în ce mai mult, simțind cum sunt trasă într-un univers sumbru din care doar cei puternici pot ieși, iar eu... eu nu eram destul de puternică pentru a ieși. Dar în același timp nu mă puteam complace cu asta, trebuia să găsesc o cale de ieșire. Totul era atât de greu acum, iar eu nu mai puteam face față. Rămân în liniște, doar eu, durerea și suspinele, apoi întuneric. Întuneric ce preia controlul asupra a tot.