Doar Prieteni

Capitolul 23

   
      Încă îi simțeam lipsa, însă nu puteam să aflu nimic despre el și starea sa. Îmi era așa dor de el, de zâmbetul său, de felul în care mă privea, înțelegând tot ceea ce voia să-mi transmită, doar printr-o privire. Oftez, încercând să-mi iau gândul de la asta, apoi când ușile liftului se deschid, pășesc pe podeaua holului.

      Ajung în încăperea numită "acasă" , însă eu simțeam de mult timp că lucrurile nu mai sunt la fel. Toți ne-am distanțat mult, iar acum am început să ne prefacem că totul e bine, chiar perfect, când de fapt trăim într-o bulă, dincolo de lumea adevărată unde totul nu e atât de roz cum pare.

    Închid ușa în urma mea, însă încerc să nu fac zgomot, nu voiam să-mi fie simțită prezența. Voiam doar să fiu singură, să mă refugiez în camera mea și să trag un pui de somn. Fără alte zâmbete false, minciuni și toată atmosfera asta sufocantă. Părinții mei încă nu-și dau seama de asta probabil, dar noi nu mai suntem o familie. Ne purtăm precum niște străini. 

— Loren! Ai ajuns? întreabă mama, auzindu-i vocea din bucătărie. Îmi închid ochii, apoi oftez mergând către bucătărie.

— Da, mă duc în camera mea, spun, apoi plec din fața ușii.

      Nu voiam să vorbesc cu ei și nici măcar​ să iau micul dejun alături de ei. Nu mai mă simt bine în prezența lor de când am aflat ce au putut face.

— Loren, vino imediat aici! spune mama răspicat.

      Mă scotea din minți, aveam nevoie de liniște acum și de cineva care să mă înțeleagă, însă ei erau indiferenți față de mine și de problemele mele despre care nu știu. Mă întreb ce vor face dacă le voi spune tot ce mi se întâmplă. Probabil vor crede că sunt nebună.

— Ce mai e iar? Ți-am spus că mă duc în cameră, spun ridicându-mi o mână în aer.

— Ar fi drăguț dacă ai rămâne la micul dejun și nu ai mai sta toată ziua închisă în camera ta, spune mama, deranjată de comportamentul meu.

     Dar comportamentul meu era rezultatul indiferenței lor.

— Nu-mi e foame, spun luând ultima gură din cafeaua mea, apoi arunc paharul în coșul de gunoi.

— Vei rămâne oricum. Mai bine îți petreci puțin timp cu noi, decât alături de prietenii tăi, spune mama apucându-mă de braț și trăgându-mă către scaun.

— Mamă, mă doare, spun smucindu-mă și eliberându-mi brațul.

   Mama nu se mai comportase până acum așa cu mine, iar tata pur și simplu urmărea scena, părând să nu aibă nimic împotriva mamei care își agresa copilul.

— Oh, haide! Nu ai nimic. Ia un loc! spune, privind spre scaun.

    Mă obliga să stau cu ei și chiar voiam să plec cât mai repede de aici, însă nu puteam.

— Tu glumești, nu? spun, dar îmi dau seama că vorbea serios, privindu-mă serioasă. Mă așez pe scaun, apoi privesc mâncarea din fața mea, neatingându-mă de ea pentru că nu-mi era foame.

   Acea tensiune era prezentă, iar liniștea era una de mormânt. Nu știu de ce mă aflam aici.

— Loren, de ce nu mănânci? întreabă mama, privirea sa fiind rece.

— Ți-am spus că nu îmi e foame, e chiar așa de greu să înțelegi? spun, așteptând un răspuns la fel de acid din partea mamei.

— Nu vorbi așa cu mine, sunt mama ta. Cum îți permiți? Eu aș face orice pentru binele tău, iar tu asta faci? spune, privindu-mă urât.