Doar Prieteni

Capitolul 27

Tocmai ieșisem din cabinetul psihiatrului, iar pe holul lung o zăresc din nou pe acea fată. Mă întreb dacă merită să vorbesc cu ea. Poate e doar țicnită, iar tot "planul ei de evadare" e doar o porcărie. Dar poate aș putea să încerc. Poate chiar știe ce spune, poate chiar mă poate ajuta. E un poate cam mare, dar nu știi niciodată ce te așteaptă la o aruncătură de colț. Exista șansa să pot scăpa, dar și șansa să rămân aici, chiar mai mult.

Tot timpul mă gandesc la ziua în care voi ieși de aici, voi fi liberă, pentru că acum mă simt captivă într-o lume căreia nu-i aparțin. Pur și simplu simt că locul meu nu e aici, printre atâția oameni bolnavi ce suferă. Locul ăsta parcă mă îmbolnăvește. Nu vreau să mă gândesc cum va fi în seara asta. Va trebui să intru din nou în compartimentul meu, să pun capul pe pernă, să privesc pereții și lumina ce pătrunde pe fereastra mică și să mă gândesc la ziua de mâine. Să-mi închipui că va fi o zi mai bună, o zi în care voi zâmbi cu adevărat din tot sufletul. Pentru că mulți pot mima un zâmbet fals, lipsit de lumină. Dar nu vreau să mă mai prefac, de ce să mă tot prefac veselă și plină de viață, când de fapt urlu de durere înăuntrul meu? Sentimentele mele ies la suprafață, iar cele false sunt împinse cât mai adânc.

Mă deplasez către ea, pentru că conștientizez că ar fi mai bine să încerc decât să nu încerc și să mă întreb cum ar fi fost. Nu mereu am fost așa, dar acum că nu mai am nimic de pierdut simt că nu mai mă tem de noi încercări ce pot fi riscante. Am pierdut deja tot ce aveam: familia, prietenii, persoana iubită, respectul celor din jur. Doar gândiți-vă cum voi fi tratată când mă voi întoarce la liceu. Sigur voi fi batjocorită de Vanessa și slugile sale. Dar voi trece peste, chiar dacă voi fi implicată din nou într-o bătaie. Nu suport ca cineva să mă rănească, apoi să învârtă cuțitul în rană. Asta este specialitatea Vanessei.

— Hei... spun.

— Hei! Sunt Cara! spune calmă, rezemându-se cu spatele de peretele din spate, fiind alături de o fată pe care nu o mai văzusem până acum. Dar mi se părea dubioasă rău, își tot lingea degetul.

— Putem vorbi? spun, uitându-mă la fata de lângă ea, probabil era prietena ei...

— Da. Spune ce ai de zis, spune, încrucișându-și brațele.

— Ămm... singure. Fără nimeni în preajmă, spun, privind-o din nou pe acea fată ce tocmai avea un deget în nas. Strâmb din nas, apoi privirea mea revine asupra Carei. Părea că nu are nicio problemă ca prietena ei mâncătoare de muci să asculte continuarea discuției de mai devreme dintre noi două.

— Aah! Da, așa e! spune, apoi se uită spre acea fată cu o expresie scârbită, plecând de lângă ea. Merci că m-ai scăpat de ea, șoptește, apoi râde.

— Da... cu plăcere, spun, apoi îmi strâng buzele într-o linie subțire.

— Deci, spune Cara, atunci când ajungem într-un loc în care nimeni nu era în jur.

— Deci, cum facem să ieșim de aici? întreb, uitându-mă în spatele meu, pentru că eram destul de paranoică.

— Păi, este foarte simplu. Avem nevoie doar de un telefon, spune foarte sigură pe ea.

Doar un telefon? Ce ar putea Cara să facă cu un telefon ca să iasă de aici?

— Ok. Și care e planul? spun, ridicând din umeri.

Sunt foarte curioasă să îi aud răspunsul, poate este unul stupid, dar măcar să-i aud ideile.

— Am o prietenă... care ne poate ajuta. E simplu, imediat ce facem rost de telefon, o sunăm. Știi că doar asistentele pot deschide ușile cu niste cartele. Ea face voluntariat peste tot, iar aici poate intra fără vreo problemă. Vor avea încredere în ea pentru că are foarte multe recomandări. Iar atunci când va veni ne va ajuta să ieșim.